Valeria Lioara Roman

Amintirile nu mi le poate lua nimeni. Sunt ale mele. Ai fost sublimă ca femeie, ca soție, dar mai ales ca mamă. Măicuță dragă îți sărut mâinile bătrâne cu care m-ai legănat, că Doamne, mult ți-am mai

dacă nu ar fi existat un limbaj al trupului nu aș fi fost aici, acum dacă nu ar fi existat un limbaj al timpului nu m-ar fi durut toamna dacă nu ar fi existat un limbaj al rugii nu aș fi

îmi întind brațele ramuri și pun degetele pe rană nu caut subterfugii să mă ascund doar mângai cicatricea lăsată pe tălpile mele de potecile nepășite și-mi plimb trupul îmbătat de liniștea

Noaptea, o lupoaică bătrână și pofticioasă și de rele și de bune, nu-mi dă pace cu săruturile ei. Nu. Nu sunt săruturile vreunui bărbat. Sunt săruturile lui Iuda. Emblematice pentru trădare. E banală

Seară. Năucită de căldura de peste zi, deschid fereastra și simt nevoia să-mi beau ceaiul călduț pe melodia Tatianei Stepa: Singurătate. Încerc același lucru precum regretata interpretă: nevoia să

Dimineață de iunie. Pășesc sfioasă pe poarta mănăstirii, unde toată liniștea lumii se învârtește în jurul meu. Toate bucuriile și tristețile mele au aici o singură rădăcină, numită Dumnezeu. E ceva

Nu mai știu de-i vreme sau târziu Mă plimb și rătăcesc cuvântul viu Și te pândesc în timp ca pe-un vânat Iartă-mi gândurile cu gust de păcat. Mă plimb în ploaie și am rătăcit Vântul

Merg pe stradă și gândul mă trimite Spre siderale depărtări nedescoperite Aș putea să trec într-o altă dimensiune Drept vocație pentru altă profesiune. Dar mă împiedic de un individ

mi-e dor de tine primăvară am rătăcit destul prin iarnă mi-e dor de strigăt de cocori mi-e dor de rândunici în zbor mi-e dor de mugurii de tei prin crângul vârstei mele grave mi-e dor să

M-a dăruit maicuța, lumii, într-o dimineață de vară, pe la orele 8, într-o sfântă zi de Vineri. Iubesc cu patimă vara, cu cerul dimineții senin și liniștea spartă de țipătul păsărilor rănite de

mă doare timpul care doare și mă desparte tot mai tare de tine maica mea cea sfântă, când n-o să te mai am maicuță blândă! când mă strângi la pieptul tău parcă mă-nvăluie Dumnezeu. când

Început de ianuarie. Atmosferă de roman englezesc. Afară, copacii au un aer trist în dimineața asta cenușie de iarnă. Mă îndrept către o scurtă vacanță. Revin mereu în aceleași locuri. La munte.

Vraja dintre mine și munte nu se rupe de ani și ani. Cum vremea curge și mă îngroapă tot mai mult în liniștea ei, oarbă e setea de scăpăratul stelelor care se-mbulzesc să spargă zborul lin al

cerul varsă mărgăritare de lacrimi pe malurile unde demult îmbrațișarea așteaptă infinită și limpede ca marea să mă cunun cu azurul și cu zarea. un vuiet și-o mireasmă de pădure se nasc pentru

Ești departe mamă Și sunt singură mereu Ești dorită mamă Cerul lumii Peste mine trece tot mai greu. Ești aceeași mamă Vremea multă N-a schimbat iubirea Ce mi-o porți. Ești aproape mamă Tu

De ani în șir trec pe aceeași alee, aproape zi de zi, pe lângă un tei bătrân. La fiecare început de vară mirosul liniștitor al florilor lui mă duce cu gândul spre o nouă viață. Flori atârnate