Alioșa

Trecutul se numește istorie. Dar întotdeauna istoria începe de undeva. Și a început în urmă cu 87 de ani, când într-un sat din Republica Moldova, o femeie cu nume sfânt, de Varvara, l-a adus pe lume pe Alioșa. La șapte ani l-a abandonat la un spital de boli nervoase din Iași. Dacă această lume ar fi fost perfectă, niciodată Varvara nu ar fi făcut parte din ea, precum mulți dintre noi. A venit o vreme când nu mă mai uimește nimic. Nici corcodușul din fața casei care a înflorit anul trecut de două ori, nici corpul uman care e capabil de aproape orice, nici gradul de inteligență al unor copii prea precoci, nici că ziua mea de naștere pică odată cu cea a altor 9 milioane de persoane, nici că desenele animate cu Donald Duck au fost interzise în Finlanda pentru că faimosul rățoi nu purta pantaloni (sic!), nici că de la un an la altul natura ne oferă spectacole imprevizibile, nici dacă în câteva zeci de ani oamenii se vor teleporta te miri pe unde, în funcție de preferințe, nici dacă într-o zi calculatorul meu se va deschide singur și-mi va spune ca m-a urmărit toată noaptea și că m-am învârtit prea mult în așternut! Nu mi-am propus, cu ,,arta,, asta a scrisului scurt, să vă minunați de iscusința născocirilor mele, ci doar vreau să izbutesc să vă pun, din când în când, puțin pe gânduri. Și dacă nu voi reuși nici măcar pentru cinci minute s-o fac, atunci am să mai scotocesc în cugetul meu. Pe pământul ăsta orice suflet e la fel de bun sau rău ca celălalt. Citeam ieri într-una dintre puținele reviste pe care le-aș mai citi, Magazin istoric, că ,,toate tulburările, toate războaiele nu vin pe lume decât fiindcă nu se învață destulă muzică,,! Nu știu în ce măsură e adevărat lucrul acesta, dar, după cum mă cunosc pe mine însămi, cred că dacă aș privi tristețea insuportabilă din ochii acestui bătrânel, preț și de câteva secunde sau i-aș atinge mâinile aproape seculare, cu care pictează, mi s-ar părea impropriu să mai suflu și într-un puf de păpădie ca să nu-l doară, darămite să-mi mai treacă prin minte ororile unui război. Alioșa stă internat în acest spital de 80 de ani. Cu demnitatea omului simplu și cu frică de Dumnezeu, s-a resemnat demult și nu o condamnă cu nimic pe cea care în urmă cu 80 de ani avea să-l părăsească. Crede și acum că dacă avea cu ce să-l crească pe atunci, nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă aș îndrăzni să-l consider sfânt nu aș greși cu nimic. Bătrânelul e demn de venerație absolută. 80 de ani nu a părăsit odaia pe care spitalul i-a încredințat-o, iar mânuțele lui, astăzi sfrijite de povara anilor, nu au stat mereu degeaba. Au făcut artă. Pentru că tâmplăria în sine e o artă, pentru că pictura pe care o practică din când în când îi umple subconștientul de nevoia unui cămin, dintotdeauna. Nu întâmplător ,,sfântul,, Alioșa pictează castele și palate. Sigur s-ar fi mulțumit cu mai puțin iar legătura aceasta sfântă dintre el și pictură o simte ca pe o pace reciprocă și ca pe un zbor spiritual pe deasupra acestei vieți vulgare dinafară. În această lume nebună care n-are memorie, adică suferă de amnezie modernă, Alioșa nu a uitat că nu a mai ieșit pe poarta spitalului din 1989, de după evenimentele din decembrie. Niciodată. Asta, până într-o zi când, un om cu suflet mare s-a gândit printre sminteli, migrene și...speranțe să-i mai ofere bătrânului Alioșa posibilitatea să mai vadă agora Iașiului, ca o terapie prin iertare. *** Pe un strat de flori ne împușcăm. Copilul, adolescentul, adultul si bătrânul Alioșa poate se mai întreabă și acum: Cine e victima? Cine e vinovatul? Tăcerea e asurzitoare. Mi-ar fi plăcut, dacă aș fi locuit în Iași, să-l iau din când în când la o plimbare pe venerabilul bătrânel și să-l țin strâns lângă mine ca și cum această minune mi-ar fi fost predestinată. Ce e Lumea? Frumos rostea într-o seară Codrin Ștefănescu pe un post de televeziune: ,,O scrisoare pierdută de Dumnezeu,,!