Mediu
Se întâmplă uneori în viață să întâlnești oameni care să-ți marcheze soarta. Unii sunt ai tăi. Apropiații. Alții sunt de aiurea, de niciunde și de peste tot. Se spune, că în viață, totul este rodul întâmplării. Îmi displace ideea să nu-mi controlez eu viața. Dar nici nu aș vrea să folosesc destinul ca explicație a eșecului sau ca resemnare. Si, totuși, omul dă sens vieții, nimic nefiind prestabilit. Un prieten bun îmi scria odată. Viața e ca un drum. La un moment dat ajungi într-o intersecție de unde pornesc mai multe cărări. Trebuie să fii atent pe care o alegi pentru a merge mai departe. Spre bine sau rău.
Viața mea… e viața mea. Fiecare om are destinul său. Singura regulă este să-l accepte și să-l urmeze oriunde îl duce. Multă vreme nu mi-am acceptat destinul. Cu timpul am învățat că nici nu-l pot stăpâni. De ce spun asta? E simplu. Multe evenimente s-au întâmplat independent de voința mea. Mai cred că în viața fiecărui om există persoane care apar pentru scurte perioade de timp, doar pentru a modifica ceva în existența acestora. Încerci să-ți apropii persoana, să-i înțelegi zbaterile, dar, vine și o zi în care nu mai înțelegi nimic, nu te mai înțelegi nici măcar pe tine. Nu înțelegi ce cauți tu acolo, în viața imaginară a acestui om. De ce te bucuri pentru el, de ce suferi cu el, de ce te pui seara în pat cu gândul la el, ca mai apoi să te trezești dimineața cu același gând. Oare cum e ziua de astăzi pentru el? E liniștită, e agitată? Nu poți să ai sufletul rece dacă simți toate astea, nu poți să fii uitată în timp ca o piatră pe malul apei, nu poți să nu ai un sens, nu poți să ai inima pustie.
Dar, poți să fii SINGURÃ atunci când trăiești toate astea. Deși, ai zice că noi, oamenii suntem făcuți unul pentru altul. Îngeri cu o singură aripă care doar împreună pot să zboare. Și, Doamne, câte cărări nu am străbate sau câte primăveri nu am aștepta, dacă cineva ne-ar garanta că la capătul așteptărilor ne-am găsi liniștea după care tânjim. Adevărul este altul. De multe ori mă trezesc goală între zidurile pe care singură le ridic, când nu mă mai emoționează nimic, când eu-l meu rătăcește.
Dar supraviețuiesc. Și cui îi pasă oare? Iubirii? Iubirii năvalnice care mi-a înghițit resursele? Îngerului meu cu o aripă care încă mai zboară cu mine în ideea că vom reuși să găsim o limbă comună chiar și pe nerostite? Cui oare? Eternității cu chip de femeie? Sau prietenului care-mi spunea odată să fiu atentă la intersecție ce cărare aleg? Poate dacă m-ar iubi îndeajuns de mult, nu m-aș mai simți dezorientată.
013175
0
Destinul femeii este bărbatul. Destinul femeii sunt copii. Destinul femeii este familia. Destinul femeii e iubirea, legătura , unirea, comunicarea. Destinul femeii e unitatea familiei. O femeie nu se simte împlinită dacă nu naște.
Julien Benda, evreul francez, ostracizat de marii cărturari ai vremii pe care i-a etichetat drept trădători, a spus-o mai sugestiv decât mine.(Vă recomand în acest sens Secolul intelectualilor, de Michel Winock).
,,Bărbatul se gândește pe sine fără femeie. Femeia nu se gândește pe sine fără bărbat.\'\' (Julien Benda în Raportul lui Uriel). Întâmplare, acel joc al hazardului,nu influențează decât într-o mică măsură destinul, într-un procent infim. Destinul nostru nu este le jeu de Monte Carlo, cum afirma Jacques Monod. . Nu suntem conceptul a doi părinți întâmplători. Asemănarea în oglindă este cea care ne unește ,,întâmplător’’.
Bătaia de fluture nu declanșează la celălalt capăt al Pământului uragane. E doar un mit. Principiul de indeterminare al lui Heissenberg nu schimbă mișcarea programată a Universului. Totul este programare și nu totul este întâmplare cu credeau existențialiștii. Universul are totuși un sens rațional atâta vreme cât materia se organizează în forme și structuri raționale. Nu putem judeca Universul după iraționalitatea noastră - judecată generată de minți nevrotice( aproape toți existențialiștii au trăit în absența tatălui biologic, nu Cel Ceresc, sau, în cazul lui Kirkegaard, considerat părintele existențialismului cu un tată excesiv de bigot și de sever cu copii).
O lume a hazardului este o lume imposibilă. Dacă am fi fost consecința unei lumi a hazardului lumea biologică nu s-ar fi înmulțit stricto senso, în interiorul speciilor.
Vă puteți imagina o lume hibridă? De pildă o femeie să se împreuneze cu un șarpe și să dea viață unor ființe viabile? Interacțiunea dintre specii este foarte mică, iar progeniturile nu pot continua cursa evoluționistă , ca de pildă, cazul catârului.
Ereditatea înseamnă destin. Suntem rodul a două DVD-uri( 50% informația din spermatozoidul tatălui și 50% din ovulul mamei biologice, cu o dominantă și o recesivă, pentru fiecare genă combinată) o informație din trecut proiectată în viitor , care caută în realul din lumea exterioară, asemănare sau identitatea.
Informația ereditară codificată în arhetipurile și scheme din inconștientul colectiv și cel individual se constituie într-o lume virtuală( o lume posibilă) , care caută în exterior, în real identificarea cu lumea reală. Așadar, expresia populară ,,ce ți-e scris în frunte ți-e pus!\'\' are un suport fundamentat științific (psihanalitic și neuro-cognitiv).
În inconștientul fiecărei femei există acel animus, (descoperit de Jung) imaginea masculină a acesteia, care identifică în exterior bărbatul corespunzător. El este o variabilă a tatălui. Acesta este ursitul. Prin asta se confirmă conceptul de complex al lui Oedip, și nu prin atracția inconștientă a fetiței către tatăl biologic, cum afirma Freud.
Nu știu dacă m-am făcut înțeles , dar pentru edificare vă recomand cartea lui Gheorghe Oncea-Ursu, ereditatea și mediul în formarea personalității. Asemănarea până la identitate a gemenilor, e proba cea clară că avem un destin biologic, care cel mai adesea se completează și cu cel social. Scrierea dumneavoastră e gândită , dar nu are suport informațional. E mai mult un crez de moment.