George Ene

Frumos spus. V-am simțit sfințindu-mă, cu prezența. Mă bucur mult pentru sensibilitatea și discreția Dumneavoastră. E încă o dovadă (a cât-a, oare?) că Marii Oameni ai acestei Țări, din Moldova au purces încoace înnobilându-ne cu gândul, cu fapta și cu bunele lor maniere.
Vă doresc mult spor, dar și noroc, în poezie și-n viață. Promit să mă țin aproape de dumneavoastră, pentru că poezia bună numai din dezbateri sincere, așadar neinteresate, se naște, crește și înflorește.

Dragule, am râs cu poftă citindu-ți comentariul. Așa e, ai dreptate. Dar dacă nu prezentăm lucrurile prin antiteză, nu ne crede nimeni. Concret, dacă ai studiat, cât de cât, Vechiul Testament, ai văzut acolo, că după „ieșirea” evreilor din Egipt, Dumnezeul lor era atât de neînduplecat cu celelalte seminții, încât una-două le dădea pe mâna evreilor, cu poruncă (reține: cu poruncă!) ca până dimineața evreii să le treacă prin foc și sabie, că erau copii, că erau animale, că erau femei însărcinate. După povestea asta a apărut, după 2000 de ani, Inchiziția, și tot așa, cu crime în numele Domnului. Nu de la noi, românii, au învățat marii criminali ai istoriei, inclusiv cei botezați „totalitariști”, porunca („cazonă”) și ghilotina, ci de la cei despre care scrisei mai sus. Observă, te rog, că acum nu ne mai dor lecțiile amare ale umanității (deși ar trebui), pentru că a apărut la orizont și se profilează tot mai accentuat un alt feroce și oribil criminal în masă, de data asta al întregii umanități: capitalul – „împletirea capitalului financiar cu cel bancar” (cum prognozase cineva, încă din 1917). Acest capital ne va fi groparul, dar și sieși gropar. Porunca, un moft! Crima – asta să ne cutremure! Vezi și dumneata copii care-și ucid colegii și profesorii. Și unde? În „Țara Cea mai Cea”! Asta urmează. Asta ne paște pe toți, nu amărâtul acela de totalitarist, care a fost bineintenționat, dar, pe care, din păcate, l-a ucis Mafia.

Constat cu plăcere că avem în față un basarabean îndrăgostit de Țară, de Țara Mare, pentru că mai toate titlurile poeziilor sale numesc localități românești de dincoace și de dincolo de Prut, în textul cărora recunoaștem, mereu repetabila iubire pentru o Ea, Ea putând fi Țara, putând fi o Fecioară – totuna fiind cu Țara. Păcat că poetul nu-și găsește o cadență proprie, spre a-și pune în valoare evantaiul multicolorelor lui sentimente curate.
Mă gândesc, dragă Parfenie, dacă nu cumva ți-ar fi de folos să citești (ori, poate, să recitești) versurile unui alt basarabean valoros (ca tine, te asigur) pe numele lui Valeriu Matei, care în volumu-i „Somn de lup”, apărut la Chișinău, în 1990, în Editura Hyperion, abordează cam aceleași teme, dar mai concis exprimate, mai condensate, mai bine susținute cu imagini…
Să știi că te voi urmări, și mă voi bucura din toată inima de viitoarele tale succese, cu prietenie,

Dragii mei prieteni Samuel și Alexandru, vă mulțumesc că ați trecut, ați citi și ați lăsat un semn de prețuire pe acest text al meu. Dar, s-o iau pe rând. Samuel, să știi că Europa e dragostea mea și-a tuturor românilor, pe de o parte pentru că noi suntem aici, în Europa, dintotdeauna, iar pe de altă parte pentru că de când ne știm am nutrit dorința de a fi împreună cu vecinii, pe care, de-a lungul istoriei noastre zbuciumate, înaintașii noștri i-au apărat cu pieptul și cu sângele lor. Vorba e, că europenii s-au obișnuit să ne știe aici, la fruntarii, și tot cu pieptul înainte, și tot cu jertfe, ca lor să le fie bine, cu condiția – vezi că pun condiții – să vadă picior de român prin țările lor. Dovada. În ultimii ani s-au intensificat acțiunile naționaliste și xenofobe, de ură fără margini împotriva românilor, întrucât ’mnealor ne socotesc țigani și cerșetori, deși, așa cum bine se știe, românii îi cam slugăresc pe toți, pe unde trec, pentru că aici, în Țară, Noua Ordine Capitalistă a debutat prin jaf și a semănat doar sărăcie… Or, a fi în grămada asta politică, numită Europa-Politică, ori ești ca ea, ori lipsă. Adevărul e că prezența românească în Parlamentul Europei e mai mult decât necesară, pentru că lupta trebuie dusă cot la cot cu cei care fie că ne vor binele și n-au cum să ni-l facă, fie că ne refuză și, la fel, n-au ce să ne facă. Rămâne să vedem cât de eficienți vor fi parlamentarii români, ajunși acolo. Ar fi de dorit o independență totală față de Europa, cum are Elveția, dar asta nu se poate atâta timp cât foștii noștri „tovarăși de drum”, din Nord și Est, ne șicanează, că pasămite nu mai suntem cu ei (împotriva tuturor). E greu să fii român, în atare situații. În acest sens am scris aceste versuri. Cine a înțeles, bine a făcut. Cine n-a înțeles, e treaba lui.
În legătură cu menținerea poeziei mele la Atelier mai bine de 24 de ore a fost decizia staff-ului site-ului, și nu m-a îngrijorat pentru că și la Atelier sunt postate fel de fel de poezii bune, scrise de poeți talentați. De fapt mai am, în pagina I-a, o poezie la Atelier. Poate sta acolo mult și bine – nu-mi fac probleme, că n-am de ce. Și totuși, trebuie să recunosc că abia după intervenția ta, dragă Sandu, poezia mea a fost scoasă de la Atelier.
Țin să-ți mulțumesc pentru asta.
Promit să vă vizitez și eu, să-mi spun opinia despre poeziile voastre. Cu iubire,

Văd că poză n-ai.
A cui ești și unde stai?
Spune-mi, vii din Rai?

Floare de cais,
Tu ești fata cea din vis?
Vii din Paradis?

Nu-ndrăznesc să-ți cer
Să-mi dezlegi acest mister,
Diamant din Cer.

Ți-a fost scris să crești
Și-n haiku-uri să-nflorești,
Fată din Ploiești!

PS. Am scris aceste versuri acum două zile, numai că din motive de tunete și trăznete m-am ținut departe de laptop, cu gândul la cele exprimate mai sus, totuși. Cu prietenie,

E greu să definim poezia. Concret. Caramitru a reușit să facă poezii din textele filosofice ale lui Eminescu, texte pe care le recită cu diferite ocazii la Ateneu și prin Țară, acompaniat la pian de Dan Grigore.
Textul dvs., dle profesor, se pretează foarte bine la un asemenea recital, firește în interpretarea unui actor valoros, recital la care lumea ar veni nu neapărat pentru actor, ci, mai știi, pentru poemele lui George Pașa, care se pretează-mănușă la punere în scenă.
Și-atunci, pică întrebarea dvs.: „Poezia încotro?”. Poezia se citește, se interpretează, se ascultă, se pune pe muzică și, oricât de proastă poate fi, e aplaudată. Că e… poezie!
Veți fi vrând Esenin, Maiacovski, Arghezi, în fiecare zi? N-ar fi benefic, și să vă spun de ce: pentru că oamenii au trăirile lor interioare, au stările lor sufletești etc., care nu coincid cu ale tuturor. Unora le place zgomotul sticlelor de bere – e poezia care le place. Altora le place Eminescu. Nu-i poți opune pe unii altora. Apropo, mie îmi place textul dvs., care deși se vrea articol (opus poeziei), eu i l-am citi soției, cu oarecare intonație și ne-a plăcut amândurora. Ei, și-atunci? Dvs. scrieți interesant, citibil, chiar recitabil – și asta e bine. În rest, poezia e ce e, adică ceea ce trebuie în acest moment, cel puțin în acest moment… Cu prietenie.

”Se plictiseau”
- vorbă să fie,
căci se iubeau
(- cine n-o știe?)

E-o artă-naltă, colosală,
s-o dai mereu pe plictiseală.

Căci plictiseala
n-a scăpat
încă pe nimeni de-nsurat
(ori, dacă vreți, de măritat),
când amândoi dau fuga-...n pat.

Așa că, Ionică dragă,
Le-ai zis-o bine, bag de seamă...

Nu știu cum să mă fac bine înțeles cu privire la un lucru formidabil: cum că actorii, cei care știu ce-i aceea o recitare, și recită (că asta le e meseria!), știu și reușesc să scrie poezie, pentru că, orice s-ar zice, poezia se recită chiar și atunci când o scriem, dar mai ales atunci când o citim – c-o citim cu vocea interioară, că așa-i datul: ca să înțelegem un lucru supus înțelegerii trebuie să-l forțăm cu mai multe receptacule – cu văzul, cu auzul, cu intuiția (iscată de auz, în primul rând), poate chiar și cu mișcarea întregului corp, cum l-am auzit spunând pe marele actor Toma Caragiu, citându-l pe Stanislavsky.
Dumitrița Paladi scrie poezie clară, aș zice prea clară, lipsită de forțate zorzoane imagistice, risipită în metafore (care, vai, îngreunează înțelesul), fapt pentru care reușește să ne introducă în mod fericit în atmosfera pe care ea ne-o sugerează prin tablouri de o simplitate remarcabilă, dându-ne fiori, încât o credem. Căci ceea ce trece de la autor la cititorul de poezie e mesajul sensibil, emoțional – care se reține tocmai pentru că e simțit, bine construit și transmis cu simțire.
Felicitări, dragă Dumitrița! Dacă aș putea, și eu ți-aș acorda o steluță…

De ce duminica? Pentru ce „vezi altfel”, duminica? Și-apoi, în fiecare duminică „vezi altfel”?
Adică, duminică de duminică ești a câte unuia, căruia-i oferi harta roșia a inimii, pe cămașa ta albă ca neaua? E copilărește. E o imagine negativă, a unei persoane frumoase, dotată cu tot ce trebuie spre a genera iubire, o iubire tandră, de ce nu? Cum așa? Vine unul, ca un șarpe ieșit din tenebrele unor scorburi uscate – ca sufletul lui de șarpe –, și gata, te și posedă?
Dacă ții neapărat să descrii un act sexual, fă-o de așa manieră încât să ne dai gata, să te citim de 7 ori, tot de atâtea ori cât a citit Nichita Stănescu genialul roman „Elevul Dima dintr-a șaptea” a lui Mihail Drumeș (cel mai bun roman al literaturii române!) Sunt curios cum vei evolua, fată dragă. Cu simpatie,

La tine totu-i posibil, de ce nu, de vreme ce te prezinți ca o agrafă ajunsă, după varii tensionări meșterite îndelung, ajunsă, zic, cheie de sol, solistă, ție însăți solistă, când, slavă domnului sunt atâția băieți de bine, care ar sări, chiar și-n spuma aia în care făcuși baie – ce sugestiv. Scrii interesant, scrii antrenant, reușești să ne faci să te vedem, să te simțim, să te gustăm – ce gust o avea, oare, Gena, care nu-și acordă genul cu geana, el fiind el, sau ea fiind tot el? Scrii interesant, cum spun. Dacă te-ai strădui să fii ceva mai puțin ludică, poate și mai percutantă (în imagistică – și nu neapărat folosind multimilenarele noastre instrumente cu care facem și ne facem – ai fi o poetă (poet) în proză, și, eu, unul, te-aș gusta cu mare bucurie, înclinându-mă în fața ta.
Și-așa mă bucur, pe de o parte pentru că ai trecut pe la mine și mi-ai lăsat o însemnare cu efect de bumerang – excelentă, totuși. Zic, m-aș bucura să te limpezești, să-ți iei rolul în serios, că talent ai, să ieși din tine, și din Atelierul acela, să-ți simțim umărul, pentru că, orice s-ar zice aici fiecare dintre noi îl simte pe celălalt, ca-n cazanul ăla cu smoală, unde ești când ea, când el – hotărăște-te, fată dragă… Cu sentimentul că m-ai cucerit, totuși,

Gena dragă, nu e vorba de niscai fire, ci de „natura lucrurilor”. Așadar, ne micșorăm mereu prin „dat”, prin „natura (lucrurilor”). Am înțeles gluma ta subtilă, așa că am luat-o ca atare.
…Întrebi „Cine mânuiește firele astea!?” Natura-Mamă, cine altcineva. Creștem și descreștem, după care… „ne pitim”.
Mă bucură mult trecerea ta prin parohia-mi. Promit să trec și eu pe la tine, să fim legați, iată, prin „firele astea”, pe care ni le oferă cu generozitate acest site interesant, ce-și zice… „Agonia”. Cu prietenie,

Vă datorez… un miel, că v-am numit Savu, în loc de Slavu. Așadar, iertare!
…Ei, și pentru că tot am ocazia, vă sugerez să introduceți câte o spație înainte și după linioarele de la „explică fata”, adică așa: – explică fata –, pentru că așa e corect.
Cu prietenie,

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar poezia de mai sus e prima poezie adevărată pe care o citesc pe acest site. Felicitări, dragă Doamnă Vali Savu! N-am cum să vă acord steluțe (că nu sunt îndrituit), dar vă asigur că asta nici nu contează, cât contează faptul că mi-a mers la suflet construcția Dumneavoastră poetică, și nu numai mie, ci și celor două nepoțele – care-mi sunt în casă, acum –, cărora le-a plăcut atât de mult poezia încât m-au rugat să le-o copiez pe loc, la imprimantă, s-o învețe… Cine intră la sufletul copiilor, intră și-n Marea Literatură, vă asigur! Cu mare bucurie,

Căutăm, cu toții, noi forme de exprimare. Așa s-au născut aceste flash-uri, putându-le numi și așa. Am văzut și prin textele poetice ale colegilor asemenea scâteioare, numai că ele erau integrate și căutau să ne (con)ducă neapărat în atmosfera textelor respective. Dar să observi un lucru: luate separat, aceste minimaxime au cu totul alt efect. Mulțumesc pentru semn,

HAI/Tan/Tai (în japoneză – scurt) și KU/Ka (în japoneză – poezie), înseamnă o poezie de 17 silabe, extrem de concentrată, în care ni se sugerează ceva relativ complet despre un subiect oarecare, indiferent de sfera în care e plasat acel subiect. Pot fi scrise haiku-uri despre natură, despre relațiile sociale, despre știință, despre viitor, despre insolit, despre sublim și lista e nesfârșită.
La început, după cum scrie în „Cartea de Aur a Primilor Împărați” (sec. 12), haiku-urile /sugerate a fi scurte poezii în expresii silabice/ erau înjurături, care au devenit ulterior îndemnuri la luptă sau chiar mângâieri (sarcastice) pentru cei învinși (din vina lor). Chiar și din această precizare reiese, sper, că e greșit să susținem că haiku-urile trebuie să trateze exclusiv teme din natură. Temele sunt variate, după cum și tratarea lor poate fi variată.
Primul Simpozion Internațional Contemporan de Haiku, organizat la Tokio, în data de 11 iulie 1999, sub egida Asociației de Haiku Modern, a dat publicității \"Manifestul Haiku din Tokio - 1999\", în șapte puncte, spre a armoniza regulile tradiționale ale haiku-ului japonez cu parametrii spirituali-culturali ai fiecărui popor. Astfel, printre altele, 1) au fost acceptate \"cuvinte-cheie\", cu caracter universal: lumină, întuneric, mare, copaci, viitor, foc, apă, cu sau fără legătură cu anotimpurile; 2) s-a acceptat ritmul și sunetele specifice fiecărei limbi (generatoare de sensuri), fapt pentru care un haiku poate avea o structură de 3 sau chiar de 4 versuri a câte 4, 6 și chiar 8 silabe; 3) s-a impus criteriul obligatoriu al \"originalității” (după cum sugerase însuși Matsuo Bashō, cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, \"Drumul mult prea strâmt spre îndepărtatul nord\").
Așadar, e tardiv ca cineva să se erijeze în ultracunoscător într-ale haiku-urilor, să se dea exemplu pe sine, bătându-se cu cărămida în piept că numai el a scris și scrie haiku-uri perfecte, că doar d-aia a luat premii peste premii pe la diferite concursuri școlărești, sătești, orășenești, zonale, republicane, organizate în pripă, între prieteni, unde a participat numai el și a ieșit, „vezi-mă lume!”, pe Locul I, cu diplome și însemne naționale…
Cu alte cuvinte nimeni nu poate stabili că versurile unui autor sunt sau nu sunt haiku-uri, că, dimpotrivă sunt Senryū-uri („subțirele sălcii”), Dodoitsu-uri („vorbe populare, de calcă” – fără măsură și fără ritm, „bune doar de mormăit”), Tretshi-uri („cârpe de aruncat”).
Și-ncă ceva: editorii japonezi din secolul trecut au propus autorilor de haiku-uri să le prezinte spre publicare în buchete a câte 4, numărul 4 fiind aducător de noroc pentru ei, dar și pentru autori. De aceea am scris și scriu haiku-uri câte 4, și nu câte unul. De asemenea, mă străduiesc să le centrez pe toate pe aceeași temă. În Japonia se obișnuiește notarea haiku-urilor dintr-o asemenea grupare cu note de 1 și 2, nota 8 – dublul lui 4 –, fiind cea optimă.
În fine, eu, unul, când simt că nu mă pricep, măcar stau în banca mea și nu bat câmpii.

Fii bun și explică-mi și mie ce-i acela un „fior metafizic”? Din moment ce ai spus „emoție”, n-avea rost să mai continui (cu \"avansați înainte!\").
…În materie de haiku, nu există decât un singur criteriu (de apreciere): să placă. Atât.

Nor cu pantaloni
Și fermoarul tras în jos –
Ce zici, va ploua?

Hei, acu-i acu:
Alergăm în stil haiku
Să nu ne plouă.

Hai să ne pitim
Sub salcia ce plânge
De dor de ploaie…

Și-o să mă înveți
Ce-i acela un haiku –
Thank You, Maria.

Cu prietenie și admirație,

Eugen și Liviu-Ioan, aveți dreptate. Numai că, să observați, lumea se obișnuiește cu toate, și nu mai ne miră nimic. Venim și plecăm așa cum am venit. În modul cel mai discret. O știm cu toții. Vă mulțumesc pentru vizită. Vă voi fi și eu oaspete… Cu prietenie,

Ați scris, nu glumă! Într-adevăr, lecția lui Faust merită toată atenția. I-ați explicat esența, care e chiar nevoia omenească, în general, și tocmai de aceea tangentă, ba chiar mulată pe Faust.
Numai că eu am plecat din alt punct de vedere când am dezvoltat tema de mai sus, umanizând-o până la „a mă jertfi pe mine însumi”, spre a dovedi că problema cunoașterii e insolubilă. Platon a explicat-o prin teoria Ideilor, potrivit cărora nu cunoaștem lucrurile, ci numai ideile noastre despre lucruri. Aristotel a complicat problema cunoașterii spunând că lucrurile emană efigii care ne lovesc simțurile (ochii, nasul, auzul etc., și de-aia cunoaștem). Hegel a încercat o mediere magistrală între Platon și Aristotel, trecând-o și prin scolastici, numai că el a ridicat mult prea sus Ideea, sugerându-ne că e Dumnezeu. Kant a respins Ideea, și ne-a impus o noțiune tenebroasă, care e Lucrul în Sine, cel absolut incognoscibil. Abia Jean Piaget, un psihogenetician elvețian, a intuit ceea ce le lipsise filosofilor timp de peste 2000 de ani, și-anume, că cunoașterea e graduală și evolutivă, fiind legată de spațiu și timp… El a studiat foarte atent cunoașterea la copii și și-a extins concluziile. Dar nici el n-a rezolvat problema.
Dar să revin la Kant. El a spus, pe bună dreptate, că Lucrul în Sine e cu totul altceva decât lucrurile concrete. Lucrul în Sine e o noțiune permanent deschisă, fără început și fără sfârșit.
Exemplu. Un scaun real nu e un scaun gândit. Sunt N modele de scaune, numite diferit, așa că atunci când vorbim despre scaune, niciunul dintre noi n-are în mintea lui un model de scaun care să coincidă cu al semenului său. În afară de asta, pe scaun poți sta, dar pe noțiunea de scaun nu poți sta. Ei, și de-aici concluzia: că știm cu precizie că nu știm nimic cu precizie. Dar ce este precizia, în cunoaștere? Lucrurile abia de aici încep să se complice… Dar despre toate astea dumneavoastră ați învățat relativ recent, așa că mă înțelegeți ce vreau să spun. Natura omului e complet bulversată din cauza nesiguranței cunoștințelor noastre. Noroc că reușim să ne aproximăm cunoștințele pe baza intuiției, a imaginației și, firește, al talentului. De aceea, Kant însuși scria versuri și avea o prețuire imensă pentru poeți… Tot așa cum am eu pentru dumneavoastră,

veghe tăcută –
în sânul pământului
trupuri uitate