Gabriel Nicolae Mihăilă

mama singură cu o zi înainte de salariu ține pruncul în brațe într-un troleu burdușit iar toate scaunele sunt ocupate omul și telefonul omul și telefonul ignoranța e o doamnă cu nasul pe

un zmeu se înalță ca un copil care-și ia la revedere de la părinți o morișcă se învârte e un mod al vântului de a face liniște în stomac acolo de unde pleacă faptele e un cufăr gol un joben care

acolo unde ceasul arată miezul nopții plăcile timptonice s-au izbit violent creând o nouă formă de relief care împiedică trecerea timpului toate străzile sunt goale locuințele au luminile

despre poezie s-au zis multe fiecare poet va fi cândva o scară pentru un altul atunci când se rupe malul rămâi doar cu ce ai înăuntru și cu hainele de pe tine de aia poeții îndeasă inima pe

la plecare spatele îmi era deja întors munții îmi veneau până la genunchi asemeni unor jambiere cu elasticul din ce în ce mai slab în mine nu se mai auzeau oasele rupându-se ci doar ecou de

ochiul drept (coeficient de contiguitate zero) azi e o zi specială azi e ziua în care am ales să vizitez locul prin care oamenii ne părăsesc am făcut popas pe o dună de nisip și am

ursoaica puii flămânzi o unghie în carnea lui Dumnezeu care a slăbit hățurile afară e un asfalt proaspăt ca-n momentul în care tata a făcut pe mortul cât să nu-l vedem și dus a fost așa era strada

am văzut cândva un om prin care bătea vântul și l-am acoperit cu mine când timpul face mișcări în semicerc la gâtul tău ca o coasă într-o mână neexperimentată îți șuieră viața în urechi ( a

un aer umed ca de rocă de închisoare medievală face ca aceste lumânări îmbibate cu clorură de fosfor să se aprindă singure cele mai înalte ziduri sunt cele invizibile, credința nu e trecătoare dar e

a mai trecut o perioadă fără tine am realizat, copiii se nasc din prima atingere care probabil e un gest involuntar și el e un necunoscut cel mic începe să prindă formă undeva, cu prima

în noaptea asta jumătatea goală de pat îți respiră apăsat în ceafă într-o limbă ce doar Ea o știa, nu știi cum să o calmezi așa cum doar Ea o făcea iei un diazepam, faci jumătate-jumătate, o

eram copil mă roteam în jurul mesei ca un supererou care-și căuta locul pe acest pământ & în această dimensiune cu cât priveam mai mult înapoi parcă totul se micșora se aduna într-un punct care sfida

dacă ai ști câte femei au căzut în golul pe care l-ai lăsat și-au rupt gâtul și-au rupt picioarele mâinile și inima toate vocile li se strâng într-o pantomimă într-o liniște ce se expandează odată

încă îmi plac chestiile clasice să leg curent la scaun să torn din cana ta în cana mea nu mai am cerneală roșie, vin roșu, baterie la telefon trag jaluzelele, opresc wireless-ul, caut

este viteza cu care te îndepărtezi de ceilalți e viteza cu care cresc cuvintele în tine, cu care le uzi îndepărtând apropieri, cu care se înmulțesc străzi întunecate ca niște câini flămânzi fără

mã tot întrebi despre demon o gãinã care se zbate pe asfalt dupã ce i-a fost retezat capul câtã putere sã aibã, dacã l-ai aduna de pe jos, dacã ar mai avea sânge sã devinã vizibil probabil am fi

aș vrea să scriu un poem de om îndrăgostit de primăveri coapte și cireși de mai cu fructe cărnoase fără viermi flămânzi înaripați aș vrea să scriu despre Napoleon motanul pe care nu

păstrează ușa deschisă 3 inchi razele soarelui se adună la ușă ca prietenii care vin neinvitați să te sărbătorească cu forța la 40 de ani care bat încontinuu până le deschizi și țipă în gura mare că

sunt femeile soldat cu penaj de oțel pe umerii cărora brevetele mărșăluiesc ca niște minuni încă neîmplinite, în încheieturile cărora cuiele nu ruginesc ci împlinesc femei stea ce strâng

și-am citit și-am citit cuvintele au răsărit asemeni soarelui au încălzit chipuri inimile au stat cu fruntea lipită de piept ca de geam au știut că sunt acasă și-am citit și-am citit iar fetei i-au