Florin Hulubei

ziua suntem animale speriate rătăcind prin păduri imaginare fără a sesiza că ne îndreptăm spre un dezastru convenabil în beznă ochii văd mai bine înăuntru și mâinile înțeleg mai repede ce

ai fi putut rămâne încă puțin dar ai ales corabia cu care alții nu îndrăznesc să plece către un țărm necunoscut cu marginile crestate de o ploaie abundentă august sălbatic și frust și

cand ți-e frig ar trebui să-mi fie și mie numai așa mă voi putea scufunda pe sub pielea albă chiar în căldura inimii tale atunci o tăcere nesfârșită ne va încolăci ca un dans mistic pe o

ca un leu în arenă ca un leu înfometat în arenă privind hămesit la publicul pestriț care mai așteaptă o jertfă care mai vrea puțin circ și mai mult sânge mă simt în fiecare dimineață după ce

dintre toate femeile cu care am petrecut nopți întregi vorbind despre dragoste, sex și futilitatea ființei niciuna nu s-a mai întors la mine cum ai venit tu într-o noapte ploioasă de

dimineața în privirea balenelor eșuate citești întotdeauna liniștea și sentimentul morții departe de ai tăi nu-ți mai invadează sufletul chinuit de alcool și disperare dar ca într-un film

lumina plonjând pe asfaltul udat de ploaia de azi-noapte schițează mici teritorii albe printre bălți “Love is all around” la radio mâna ta pe obraz și soarele roșu prin parbriz nimic

vara pe terminate frunzele deja aurii aruncând umbre șterse peste trupurile arse de soare și vodcă părăsim alei pline de îngeri ruginiți cu ochi albi și fețe inexpresive din sumbrul oraș de

să iubești o tipă de la drept e ca și cum te-ai logodi cu codul civil cel penal nu se pune fiindca ea nu vrea să pledeze pentru mafioți ea stă pe scara mea și are picioare lungi și ciorapi de

* să treci prin lumina unei amiezi de vară de-a lungul cheiului pe râul murdar în care puști cu ochi albi traversează înot malurile și ca și cum i-ai fotografia mental să le reții bucuria

cineva ne întinde mereu o mână gândul că n-ar exista ne taie simțurile ca lama aparatului de ras mânuit de degetele bolnavului de parkinson inima nu se zbate în zadar ca un piston ruginit

de fiecare dată când ne strângem în brațe amintirile închise sub cochilia vreunui obiect inutil o umbră de îndoială ne frânge zâmbetul abia mijit în colțul gurii ca și cum am mușca dintr-un bob

în noaptea asta venele ni se vor subția de atâta așteptare în gări vor poposi păsări translucide si noi vom vedea în ele toată istoria noastră de azilanți ai unui destin cariat și leneș,

viața e o durere cumplită de măsele un medic prost grămadă cu examenele luate pe șpăgi turuind mereu despre steaua și plombele îți cad la doar două săptămâni dar uiți și mergi mai departe pe

despre ce vreți să vă mai scriu azi, prieteni despre orașe cu benzi paralele șiruri de mașini curgând prin bulevardele vene criza de lampioane de pe strada cu fete vesele campionatul mondial de

când treci pe lângă mine sânii tăi - airbag de volvo singurătatea explodează de furie mușc dintr-un măr și mi se pare că din el curge lapte

ziua asta e numai un coș însângerat o frică temperată de tot ceea ce mișcă împrejurul lucrurilor un șir de cuvinte alipite de cerul gurii ca o flegmă uleioasă nu există antidot pentru nevoile

mi-e bine așa, în lumina lăptoasă din autobuz stau ghemuit ca-n pântecul tău vocea fetei de pe scaunul din față e vocea ta cerând vitamine farmacistei aerul abia respirabil nu e decât

orașul abia mai respiră și totul împrumută miros de frână bruscă transferul fricii de la pietonul înmărmurit înspre șoferul transpirat ca milioane de biți sfârâind prin computer dintr-o

Hai, vino! Soarele-i un bob De aur și mângâie marea, Al plajei ocru vis îl sorb Cătându-mi desfătarea. Am scoici din Cipru și absint Din burguri corsicane, Iar dacă vrei să te alint Mai chem

dacă aș fi avut aripi soarele s-ar fi răstignit între capetele lor perfect întinse luând forma elastică a zborului dar nu sunt decât un fir de nisip rareori strivit de talpa