Poem

Două versuri bune: \"nu există antidot pentru nevoile mele curente/ doar o singurătate care mă învăluie ca o aură\". Predilecția ta spre macabrul, lugubrul ontologic este evidentă fie în cazul în care o produci în mod conștient fie existentă ca un liant subconștient care se leagă în text; asta ar fi o trăsătură marcantă în ultimele tale trei texte, totul e valid doar dacă îi imprimi susținere(!). Ziuă, frică, șir de cuvinte, flegme uleioase și alte cele; sunt două căi: imprimi în mod conștient, atent, aceste stări cititorului(1) sau le redai -sub o formă narată- întrucît să fie deductibile din fapte(2) pentru ca respectiva angoasă și respectivul puroi să fie evident. Personal, nu m-ai convins, e doar un text mai bun decît cel postat tot azi. Încă un lucru: din moment ce puroiul nu este în prim-plan și nu acaparează substanțial sensul poemului, de ce să folosești asemenea sintagme scîrboase și nefericite, cînd starea predominantă a poemului este una de rană deschisă?- fapt mult mai evident; inutil a căuta sintagme/ termeni șocanți ori fie ei cît de direcți cînd \"șocul\" se produce prin alte metode.

Poate că este mult mai bine așa. Oricum, cred că textul celălalt n-a prea fost citit în cheia corectă. În ce privește convinsul, poate altădată.

Da, acum pricep cheia din textul celalalt. Dar daca mie mi-a fost mai aproape alta interpretare ce sa fac?
Referitor la scrierea de fata, reuseste sa creeze o anume stare, de care simt nevoia sa ma scutur, ca dupa atingerea unui sarpe.
Doar ca ultimele versuri ma retrimit intr-o lume amara (spusa altfel decat in prima parte), care e si a mea.

Păi vezi, Miruna!? Este ca o rană, cum spunea Raul. Este un sentiment al naibii de dureros să simți viața ca un mijloc de transport al tuturor deziluziilor, nu?