Florentina-Loredana Dalian

copil așteptând – sania Moșului drag împotmolită

prea densă ceața - cu-atât mai lung e astăzi drumul spre tine

zi de moș ajun – zadarnic dăruindu-și bradul mireasma

martori tăcuți la tristeți nerostite – faruri în noapte

coșuri pe case – risipindu-și fumul prin crengi fără frunze

apunând în zori peste ogorul pustiu – aceleași stele

flașnetarul trist – primăvară degeaba în cântecul lui

clătinându-se sub nostalgia pădurii – scaun în bodegă

alb prăfuit de prea lungă așteptare – rochia miresei

- Ce crezi, mă întreabă Mihnea, Dumnezeu are simțul umorului? - Cred și eu, de vreme ce ne-a plămădit pe noi! Și ne mai și suportă... - Hm... - Ce neliniști metafizice te-ncearcă în toiul

iederă urcând – jos, câteva flori sub copite de cai

frunze căzute – statuia plângându-și nemurirea

concediată la vremea culesului - sperietoarea

ultime raze – peste coama dealului mai trece o toamnă

tristeți prea curând deodată cu frunzele îngălbenite

Să-ți ghicesc în frunzele toamnei, hai! Pe una scrie că, demult, m-ai iubit Pe asta, o vezi? Sunt eu La drum de seară Alergând să te-ntâmpin Te mirai că nu port Bijuterii Dar nu văzusei

greieri în noapte – de s-ar deschide poarta măcar o dată

Apus departe - câțiva stropi de sudoare pe lama coasei

Se desprimăvărase. Umblam amețită, inertă, printre oameni neinteresanți. Târam de trupul greu, așa cum târâsem odată de sacii cu grâu. Bunica mă trimisese la moară. „N-are cine, mamă”, îmi spusese.