Eugen Bîrziche

Râd cu brațele desfăcute până la cer - gură lacomă încercând să cuprindă universul. În palme-mi stau ca-ntr-o balanță deopotrivă întinderea albastră și galben-cenușiu, tot Necuprinsul. Dansez

În dimineți ce se-nfiripă sub geana de lumină, Îngenunchind, îmi sorb puterea să-nfrunt apocalipsul, Ce-n suflet naște minunea speranței ce se-nchină, La zborul scânteilor de-aramă ce-mi scrie

Natura s-a îmbolnăvit...; E palidă și suferindă. Îi curge nasul – lac sub geam Iar frunzele..., de vânt, Se-adună până-n grindă. Icnind..., tușind..., Că-i vreme rea, S-ascunde pe sub

Plouă... Cerul gri, fără orizont, În spate îl duc; M-apasă, mă chinui’ și doare... Este toamnă de mult. Plouă..., În suflet cu lacrimi Săpând în maluri de lut. Pe uliți fumul

Ai murit și te-am acoperit cu cerul, să-mi fie sprijin pentru aripi... Potop de grindină, a fost să-mi frângă zborul născută din teama-ți fără margini. Ce nu-nțelegi? Eu sunt doar clown-ul ce

Doamne, cum pot să stăvilesc furtuna? Mi-s aripile frânte, înfipte-n stâlpi de gard; De e să mor acum..., îmi e totuna, Deja covor de frunze îmi ține azi de cald. Ascuns în stelele

inspirată de poemul \"Cerc\" al Leonidei Lari Tânjind amarnic după versul tău Aripa mi-e sculptată-n piatră Și zborul mi se frânge-n gratii mai mereu... Tu-n vers mă iartă. Cu rugăciuni și

Ar fi deajuns să ceri iertare Să îmi promiți că nu mai faci Și-ai construi o punte nouă Din trandafiri și mii de maci. Un curcubeu ți-ar fi cunună Sub cerul tot, primit în dar Cenușa

Firesc ar fi să mor odată..., Lăsând în urma mea doar scrum, Vărsând cea mai rămas în călimară, Pe coala de hârtie, să mă prefac în fum. Firesc ar fi ca focul să se-ntindă, Să ard pământul tot

Întind brațele... cuprinzând tot universul zilelor trecute. Picături de rouă îmi inundă fruntea și ochii Curgând râuri pe obraji până in colțul buzelor mute. Cu fiecare pas prin galaxie Mai

Amintiri se zbat în lanțuri grele Ca bilele de-oțel, rănind pământul În nopțile cu cerul plin de stele Și lună ce-și ascunde-n zâmbet trupul. De mână cu eternitatea mută, Pustiul îmi așterne-n

Ne plângem cărările și rănile sângerând invizibil în noapte... În gări ca și-aceasta, dureri tăcute, urlă din suflet speranțe Ce-așteptă viitorul în trenuri șuierând strident nepăsarea. Călători

Tac zările în sufletele noastre, Singurătăți se-ntrepătrund… Cu aripi frânte… Încerc s-aprind văpaie ruguri către stele Cu focul dinăuntrul meu abia mocnind. Dorm visele și dorurile

De crezi că poți ca să învii trecutul, Gândește-te de două ori Ce-ar fi să suferi înc-odată Și dragostea în loc să o trăiești, să mori. Nu-i leac pentru ce-a fost odată... Și cred că tot ce

Bătându-ți la geam, îți spun că e vară În inimă și-n suflet..., dragostea mea..., Te chem să vii cu mine-n livadă, Să dansăm sub clarul de lună, în pulberi de stea. Arzând împreună, vom

Străzi paralele converg spre-un univers absolut, În piețe…, pustii de doruri sau vise, Nimicul luând locul unor fețe ce plâng, Găsind cuib în mâini ce se frâng tot mai triste. Umbre de vieți

Sunt teama că “poate...” sau speranța “de-a fi...”? Eu sunt chemarea zilelor de toamnă Petrecute în spatele perdelei de stropi, A ploilor reci ce-n suflet te-ndeamnă La strigate-n cor cu corbii

Un zâmbet, un pas..., apoi încă unul... Prinde-mi mâna ce o țin spadă spre tine; Lasă pentru alții menuetul sau valsul..., Te provoc să dansăm un tangou..., dansează cu mine. Nu-ți fie teamă că

Recunoști rănile?! Sunt cele din palme și tălpi... Cândva, sângerând pe ușa casei tale..., Ploaia sufletului meu - Stropi sorbiți de câinele-ți bolnav de râie Sau poate doar sătul... de atâta

Poezia o poți transpune în viață...; viața în poezie, nu este decât o formă de exprimare a realității.

Am ținut în mână o carte... Ochii au citit-o, buzele au rostit-o... În șoaptă – Silabă cu silabă, cuvânt cu cuvânt; Răstălmăcind-o prin mine, Cu fiecare filă, Cu capul în nori, cu inima