Eugen Bîrziche

Mi-am strigat iubirea către soare... Prea mândru, n-a vrut să-mi răspundă; Strigătul amarnic, de jale, Eliberat din pieptul meu de muritor, Este, gândește el, doar apă de ploaie, Doar un strigăt

Visele toate prind aripi Și-acoperă cerul ca smoala Și plouă într-una cu lacrimi Născând pe lume-ndoiala. Și plouă cu sânge și-i doliu; La mine în suflet sunt treze Și șoapta și visul și

M-agăț cu disperare de-o rază de lumină Ce-n suflet naște vise și-n zilele ploiase... Și cum naufragiatul strânge-n brațe colacul de salvare, Așa le strâng în suflet... câmpiile albastre. Știu