Erika Eugenia Keller

Il percep ca fiind un poem ce are o tensiune interioară rară ...între verticalitatea simbolului și fragilitatea umană. „Cromatica deșertului” e o coborâre în sine, o trecere din lumină spre esența negrului ca materie spirituală.
Imaginile („păsări negre au cusut mărturisiri pe pielea mea”, „crucea fără brațe”) construiesc o mitologie personală a întunericului, loc greu, acolo unde durerea devine germinație, iar umbra capătă respirație.
Un poem de o intensitate vizuală și mistică, scris cu un limbaj care respiră între suferință și revelație. Las steluta!

Un poem cu densitate și atmosferă, în care frigul devine mai mult decât un context meteorologic, e o stare interioară, o topografie a golului domestic.
Îmi place cum imaginile curg cu o luciditate aproape crudă: „morțile au un aer precar”, „octombrie, luna sângerie”, formulări care dau textului o vibrație cinematografică.
Limbajul poemul il percep ca fiind tăios și controlat, dar sub el pulsează o melancolie subtilă, o formă de tandrețe înghețată.
Poezia aceasta nu caută emoția, o impune.

Mi-a plăcut forța reținută a poemului tau... femeia care „își aruncă rochia la râu” pare să renunțe nu la feminitate, ci la toate straturile de convenție, până rămâne adevărul crud al ființei.
E o poezie care nu se teme de timp, ci îl absoarbe, îl respiră, îl transformă în luciditate.
Las o steluță aprinsă ca pe o mică lampă de veghe în fața acestei sincerități care nu se ascunde.

poemul dumneavoastră m-a inspirat sincer, da, am simțit nevoia să-i răspund nu prin opoziție, ci prin respirație comună.
„Tanatofobia” a deschis în mine un spațiu pe care l-am continuat instinctiv, în ritmul propriei frici cuminți.
Mi-a plăcut imaginea vocilor ... poate că soprana și tenorul nu se contrazic, ci doar poartă aceeași neliniște pe registre diferite.

Cu bucurie,
Erika Eugenia Keller Dragan

vă mulțumesc din inimă pentru felul în care transformați fiecare lectură într-o binecuvântare a cuvintelor.
Mă emoționează mereu cum știți să vedeți dincolo de text, da, acolo unde aerul, tăcerea și femeia se confundă.
Poate că „fericirea” pe care o numiți nu e decât recunoașterea aceea tăcută între poet și cititor, un loc comun al inimii, unde poezia respiră fără mască.
Vă prețuiesc pentru fidelitatea privirii și pentru delicatețea cu care rămâneți aproape de vers.

Cu drag, respect, și recunoștință,
Erika Eugenia Keller Dragan

pentru lectura atentă și pentru felul în care ai atins nervul poemului exact acolo unde el respiră ... între pauze, în tăcerea care încă scrie.
M-a bucurat cum ai simțit acea „citire indirectă”, ca un gest de vindecare prin cerneală, și cum ai legat finalul de măsura vieții , da, cât ține fraza.
Poate că, într-adevăr, poezia e doar o formă de a măsura respirația lumii, până când tăcerea capătă din nou puls.

Cu bucurie și recunoștință pentru comentariu, pentru steluta, pentru pozitivitate
Erika Eugenia Keller Dragan

vă mulțumesc pentru atenția minuțioasă și pentru felul în care ați „ascultat” poemul pe registrele sale interioare.
Apreciez privirea critică și finețea cu care ați surprins structura auditivă a textului , da, e reconfortant să știi că liniștea chiar are ecou.
Cât despre micile observații...poate că uneori poezia își permite să pășească puțin în afara trotuarului obișnuințelor, doar ca să nu-și piardă muzica.
Vă mulțumesc sincer pentru citire și pentru constanța cu care reveniți, consider că e o formă rară de generozitate.

Cu prețuire,
Erika Eugenia Keller Dragan

pentru felul dv în care ati ascultat vibrația ascunsă a poemului.
Ai surprins ideea ,, liniștea nu e absență'', ci o formă înaltă a muzicii.
Poate că doar cei care învață să vorbească încet ajung, într-adevăr, să audă universul. Mă bucur că ai simțit această armonie tăcută din spatele tumultului.
Cu respect,
Erika Eugenia Keller Dragan

mă bucur mereu să vă regăsesc privirea printre versuri, dv. aveți o sensibilitate care le dă din nou suflare.
Mi-a plăcut mult cum ați intuit că aceste imagini funcționează ca niște „organe”, da, exact, un fel de sistem viu al poeziei, în care respirația, memoria și tăcerea coexistă.
Poate că fiecare poem are nevoie de cititorii lui fideli, care îl țin în viață printr-o simplă atenție.
Vă mulțumesc inca o dată pentru constanță, pentru delicatețea lecturii și pentru felul în care „auziți” liniștea din spatele cuvintelor.

Cu prețuire,
Erika Eugenia Keller Dragan

am citit rândurile tale și îți mulțumesc pentru gândul bun.
Îmi pare rău că treci printr-o perioadă dificilă, dar cred că e important să lăsăm timpul să aducă puțină liniște între toți cei implicați.
Timpul ne învață multe, da, mai ales răbdarea.
Poezia are nevoie de răbdare și de echilibru.
Totul se așază, mai devreme sau mai târziu, iar tu cu siguranță îți vei regăsi locul și pacea de care ai nevoie, acolo unde poezia poate fi din nou un refugiu, nu un motiv de durere.
Iar liniștea, deseori, e păzită tocmai de cei care încearcă să o mențină vie pentru toți.
Cu gândul bun al rabdarii si al iubirii,
Erika

pentru lectura atentă și pentru felul în care ai surprins respirația dintre vis și rutină, da, exact acel spațiu fragil în care poemul a fost scris.
Si, da, ai dreptate: lumina, zgomotul și mecanica zilnică devin, fără să vrem, relicvele unei umanități care încă mai caută tandrețea.
Poate că poezia e tocmai asta: un mod de a păstra „locurile care încă respiră”, chiar dacă nu le mai visează nimeni.
M-a bucurat mult felul în care ai simțit imaginea portocalei și liniștea care rămâne după ea.

Cu recunoștință pentru steluta, pentru comentariu, pentru felul tau blând si bun de a comenta
Erika Eugenia Keller Dragan

pentru lectura atentă și pentru felul în care ați surprins dimensiunea ontologică a textului.
Da, poate că poezia aceasta e chiar „tânguirea timpului” o încercare de a învăța cum se respiră în absență, cum se locuiește golul fără a- l transforma în ruină.
Oximoronul devine, cum frumos ați intuit, nu doar procedeu poetic, ci formă de existență, precum este între apropiere și retragere, între sunet și tăcere.
Vă sunt recunoscătoare pentru privirea care nu se oprește la metaforă, ci pătrunde în adâncul ei.
Cu prețuire,
Erika Eugenia Keller Dragan

pentru ochiul tău viu și bucuria cu care citești printre respirațiile versului.
Da,,,depinde de bărbat'' ... și de femeia care a învățat să tacă fără să se stingă.
Cuvintele tale ating exact acolo unde poezia încă mai tremură , da, între piele, memorie și tăcere.
Mă bucur că ai simțit „sintaxa și respirația” acolo se naște, de fapt, tot sensul ascuns.

Cu drag,
Erika

domnule Paul Pietraru,
pentru lectura atentă și pentru felul în care ați intuit respirația din spatele versurilor. „Gramatica înstrăinării” cum frumos ați numit-o , da, este, într-adevăr, o încercare de a traduce absența în limbaj, de a învăța cum se conjugă dorul atunci când cuvintele refuză să mai asculte.
Îmi place cum ați surprins ezitarea ca pe o rană și tăcerea ca pe o formă de intonație pierdută.
Poate că, dincolo de gramatică, poemul caută doar o voce care nu rănește atunci când rostește.
cu recunoștință pentru privirea dvs. critic-poetică,
Erika Eugenia Keller Dragan

Manual de liniște pentru panică ușoară

(după metoda de respirație 4-7-8)

mi s-a spus că trebuie să respir
ca să nu mai văd moartea în oglinzile din baie
așa că am numărat aerul
4 inspirație
7 reținere
8 expirație
un fel de ritual
pentru oameni care nu mai cred în nimic
dar țin evidența timpului

în fiecare seară îmi programez liniștea pe cronometru
ca un update de sistem
în care se șterg gândurile
și se reinstalează frica în versiunea lite

mi-am făcut chiar o listă cu lucruri de trăit până la capăt
— o pisică fără nume
— un cactuș cu două fețe
— un tren care nu ajunge niciodată la final
— un tip fain care îmi spune „hai” și apoi dispare
înainte să apuc să întreb unde

dacă taci suficient de lung
începi să auzi cum trece timpul prin tine
ca un aspirator cosmic
curățând toate tentativele de sens

azi am reușit să nu mor deloc timp de 11 minute
record personal
mi-am trecut în jurnal:
„vindecare parțială - funcție experimentală - activată”.

de multe ori citesc pe diagonală, în ideea de a „prinde” esențialul, fiind des în criza de timp, însă acum, recitindu-vă comentariile, vă spun sincer că sunt foarte dezamăgită de comportamentul dumneavoastră.
Pentru modul jignitor în care v-ați adresat doamnei Ottilia, vă anunț că nu voi mai intra pe
pagina dumneavoastră.
Este trist să cereți mereu
atenție, validare și comentarii,
iar apoi să îi jigniți pe cei
care nu se supun chefului
dumneavoastră.
Faptul că o persoană refuză să
fie la cheremul cuiva, așa cum ne
faceți dv, înseamnă că își
cunoaște forța psihica, că nu se
lasă manipulata.
Eu una aleg să respect oamenii
care știu să dialogheze decent,
nu să umilească, așa cum ați
făcut dv.
Vă reamintesc, domnule Petrea, că
modul de impunerea așa cum
faceți dv față de ceilalți, clar denota de fapt aere de
superioritate iar acestea nu pot ține loc de caracter și bun-simț.

Un poem cu un univers vizual puternic, care plutește frumos între real și imaginar. Debutul e cinematografic, iar tema himerei e bine conturată, o metaforă a căutării și a instabilității interioare. Daca nu va suparati eu aș recomanda doar o ușoară selecție a imaginilor, pentru coerență (prea multe obiecte rup uneori fluxul oniric) și o închidere mai sugestivă, prin imagine, nu prin afirmație directă. Din punctul meu de vedere semnul exclamării nu e greșit, dar transmite o energie mai intensă decât restul poemului si nu suna bine. In fine, ideea ca poemul are multe obiecte (cafea, ceai, carte, făclie, toamnă, metal) poate ar fi bine sa alegeti 2–3 imagini recurente, ca fire tematice.Si,da, poemul are atmosferă, melancolie. Mult succes! Cititi multa poezie, aveti aici texte recomandate si scrieti in continuare!

eu vad aici un poem de seninătate și reflecție, în care cerul devine martor al conștiinței umane. Imi place cum versurile curg firesc, ca o meditație despre rostul lucrurilor și despre liniștea care se ascunde în tăcere. „Sub tăcerea norilor” ne amintește că nimic nu e întâmplător că până și ploaia poartă în ea o formă de lumină și de sens.Placut. Am sa revin.

O poezie a tensiunii contemporane, în care imaginile se succed ca într-un film de autor, la limita dintre realul urban și reveria afectivă. Este un poem al vitezei, al dezumanizării prin mișcare continuă, dar și al memoriei afective care încă mai caută un spațiu de respirație. Imi place versul de deschidere, „drum fără frâne / mereu al altora nimeni nu cedează”, fixează instantaneu tema centrală, viața ca trafic haotic, ca spațiu al concurenței și al pierderii controlului. Poetica se naște din coliziune: între intimitate și agresivitate, între eros și instinctul de supraviețuire. Vad in acest poem cum se surprinde perfect psihologia societății accelerate, unde dragostea se amestecă cu frustrarea și dorul cu furia:
„sângele curgea pe artere cu viteza parvenitului”
o metaforă genială pentru ritmul interior al lumii moderne, în care pasiunea devine un ambuteiaj emoțional.
Imaginarul acvatic din partea mediană a poemului („orașul de apă”, „boabele de sare”, „marea amniotică”) introduce o dimensiune purificatoare și chiar as putea spune o dimnesiune erotic-ancestrală, o întoarcere în fluidul primordial, înainte de violență. Finalul însă aduce coliziunea inevitabilă „nervos vântul cu ochelari 3D” , da, o imagine superbă, care amestecă virtualul cu agresiunea reală. O lume unde până și aerul poartă ochelari și lovește cu bâta. Iar ultimul vers „o smucitură a fost de-ajuns ca să-l laşi să treacă / în lumea civilizată” e o ironie amară, un arc închis perfect peste haosul inițial: civilizația devine doar un pas peste violență, nu opusul ei. „Ceas rău” e un poem care nu doar se citește, ci se trăiește cu toate simțurile: zgomotul, adrenalina, ironia și neliniștea. Poem de o luciditate poetică impresionantă, un realism metaforic ce transformă un banal drum în oglinda unei lumi care aleargă fără să mai știe de ce. Felicitari!

vă mulțumesc din suflet pentru comentariul dumneavoastra.
„Cascadă” ce definiție minunată pentru ceea ce, uneori, nici eu nu mai pot numi simplu „poezie”.
Poate că, da, e un potop de trăiri care caută o formă, o ordine, dar rămâne mereu mai aproape de mirare decât de certitudine.
M-a bucurat mult felul în care ați receptat curgerea poemului meu ca pe o revărsare. Vă mulțumesc pentru această privire generoasă, care m-a făcut să-mi recitesc propriile versuri cu o emoție nouă.
cu pretuire,
Erika Eugenia Keller Dragan