Erika Eugenia Keller

uitucul pierzând ceasurile timpului negrele goluri

mi s-a spus că trebuie să respir ca să nu mai văd moartea în oglinzile din baie așa că am numărat aerul 4 inspirație 7 reținere 8 expirație un fel de ritual pentru oameni care nu mai cred în

actorul grăbit o fântână cu lacrimi apusul Stelei

“Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiție” (Ana Blandiana)- Memorialul Durerii -Îngerii Domnului își fac loc în Cer- Acolo unde

ascultă și tu un secret: țapul ispășitor își plămădește singur coarnele din hârtie mototolită, plină de fraze arse, și le poartă pe frunte ca pe două antene fragile, captând din cosmos aerul stelar

astăzi nu rătăcește nimeni, azi suntem precum patru pinguini buimaci, care alunecă prin iarna plouată oltenească pe lângă superbradul lăudat ce își fac cu ochiul „hi-hi!” fără motiv, fiindcă ei se

Cu toții avem posibilitatea…în aceste zile de sărbatoare ...de a ne curața” castelul”. De a deschide ușile fiecarei camere.Putem păși înauntru și curăța praful care ascunde strălucirea și frumusețea

când scurmăm în cenușa trecutului nu găsim doar jar, ci schelete de gânduri, amintiri cu aripi arse, oglinzi în care încă tremură chipurile noastre când scurmăm în cenușa trecutului e bine s-o facem

oamenii se trezesc dimineața, se spală pe dinți, pe mâini, pe față, verifică agenda și își caută umbrele, le pun la loc pe umeri, ca pe hainele ude. își repară chipurile în oglinzi pline de

Lacrima ierbii Roua dimineților Pământul trezind

singurătatea- nu e absența celuilalt, ci prezența ta răsunând prea încet în tine. e un pian dezacordat într-o casă părăsită, ce mai plânge doar când vântul atinge clapele vechilor amintiri. e un

în tâmpla mea crește o pădure de sârmă, unde corbii se ceartă cu becurile stinse îmi cos inima cu ață de neon, și râd- de parcă tăietura ar fi o fereastră spre cer din rană țâșnește

mâinile ce tac pe marginea timpului viată-n destrămări

Umblet de bestie flămândă Ce-mi fură trupul altui prezent Mă destramă până la nori

ating ușor amurgul cu gene mohorâte, și sufletul mi-e dor, de tine și de noi, iar gândul tău clipește ușor a pleoape ude și-atunci pașim alături...așa numai noi doi. ne-am întâlnit în vise,în

În școala liniilor, inima e un compas care învață să greșească frumos. Bauhaus nu e o estetică, ci o respirație cu muchii. Între două linii paralele se ascunde o rugăciune neterminată. Ordinea în

Mă dori bărbate absent din viața mea- ale tale mângâieri zbateri îngerești- Sufletul l-am zăvorât în mormântul amintirilor. Dăruită fiind să dărui, ca o reflexie a timpului

am învățat să-mi cos pielea cu fire smulse din tăceri neînțelese să ridic cetăți din aburul ultimelor suspine și să-mi învelesc inima într-o armură croită din promisiuni moarte și jurăminte șoptite

A fost odată pe lume o fetiță care se numea Alinuța..așa ar începe o poveste cu mult timp petrecută în urmă, însă eu vă voi scrie despre o întâmplare din zilele noastre…despre Alinuța care