singurătatea care ține zidurile

am învățat să-mi cos pielea cu fire smulse din tăceri neînțelese
să ridic cetăți din aburul ultimelor suspine
și să-mi învelesc inima
într-o armură croită din promisiuni moarte și jurăminte șoptite cu dinții strânși


doar eu am fost copilul care ținea cerul să nu cadă
cu palmele mici întinse peste fisurile unei case
ce își schimba zilnic forma.
eram un schelet de păpușă cu umerii trași peste absențe
și sigură de un gând: poate dacă nu plâng, nu se prăbușește tot

n-aveam încredere în nimeni.
nici în mine — eram o inimă speriată
care alerga zilnic prin pădurea neîncrederii,
copacii îmi vorbeau cu glas puternic: nu te baza pe nimeni!
și frunzele râdeau când ceream ajutor
daaaa, eu iubeam crengile căzute —
le adunam de pe jos cu evlavie și le spuneam: prietenii mei de joacă
le dădeam nume, le vorbeam în șoaptă și mi-i imaginam mereu veseli


și, da, ah, îngerii… erau cei mai buni din universul meu,
îi chemam seara să-mi țină spinarea lipită de aura lor
le simțeam aripile ca o pătură sub piele


apoi îmi căram sufletul într-un borcan spart, legat cu ață,
și când Cineva – Om se apropia, tip-til, tip-til,
dragostea lui se scurgea prin crăpături
ca vinul roșu pe o batistă albă din tifon
unde rămâneau doar sunetele picăturilor
precum acele mici trosnete de sticlă sfințită
ce îmi dezlegau somnul de blestemele adânci din neam —
ca și cum acel Cineva – Om mi-ar fi putut descusa noaptea
cu un ac de lumină prin dragostea sa


însă… nu era înger, era doar un Cineva – Om


timpul a trecut și fără să simt
am trasat umbrele acestui labirint al casei cu fisuri
pe harta copilului meu,
i-am lăsat tăcerea grea care spune
că a cere înseamnă să-ți pui inima într-un cuțit.


și poate și de-asta, mă rog în fiecare zi


și visez că într-o noapte fără margini,
copilul meu va auzi cum pereții respiră,
chiar în căsuța ce își caută și acum forma —
și va merge tip-til printre umbrele moștenite
cu o lumânare aprinsă din propria-i tăcere



apoi poate va rupe din tăcerea mea o fâșie de zbor,
și va învăța să strige fără să se teamă că cerul cade
poate va prinde în palmă un fir nevăzut
și-l va lega, cu gesturi sigure,
de primul copac care n-o să râdă când cere ajutor.
iar dacă norocul va fi blând,
poate va întâlni și el un Cineva – Om


nu un înger, dar un om cu mâini calde și o privire ce nu fuge,
un om care nu cere tăceri,
ci le dezleagă încet de niște noduri uitate de generații


iar atunci, poate, somnul lui nu va mai fi legat
de blesteme sau de ruine,
ci de o voce cu margini moi ce rămâne