Erika Eugenia Keller

Imi place scrisoarea „cea mai grețoasă de dragoste” adresată Dulcineei amplifică tonul de parodie amară : ). O poezie a greței și a cinismului lucid, cu resurse vizuale puternice.
Forta poemului cosnta în imagistica viscerală, ironia amară și contrastul dintre mit (Robinson, Dulcineea) și trivialul urban.
As putea spune chiar că e un poem strategie de supraviețuire în izolare: invocarea lui Robinson și a limbii lui Vineri funcționează ca metafore ale singurătății moderne, unde corabia nu mai sosește nici măcar „duminica după amiaza, când fanfara cântă în parc și se mănâncă mici cu 5 lei bucata. Placut. Las stea. Revin.

Eisenhower-corect, daca va referiti la Dwight D. Eisenhower, general american și președinte al SUA ( si eu fac des greseli, e firesc, suntem oameni)

Poemul are forță și imagini surprinzătoare. Îmi place cum ati amestecat istoria cu intimitatea, dând poeziei o dimensiune neașteptată.

Un poem de o fragilitate tulburătoare, unde doliu și tandrețea se amestecă incet dar clar în gesturi simple – tava scoasă din cuptor, prăjitura împărțită, trandafirii galbeni ( si eu iubesc trandafirii galbeni). Îmi place cum imaginile domestice devin sacre, iar repetitivitatea lacrimii se transformă într-un refren sfâșietor. Finalul, cu întrebarea nerostită despre cât timp va dura plânsul după moarte, lasă poemul deschis ca o rană vie. Aveti talent. Mult succes!

O alegorie intensă, unde haosul politic și social se topește în metafora frânghiei dintre oameni. Mi-a plăcut cum finalul transformă ploaia în spălare, nu pedeapsă.

ceilalti. Multumesc!

Aaaa si, da, Cioran: „Scrisul e o compensație pentru tot ce nu trăim” – deci atunci când poeții aleg „neveste, copii, joburi”, se îndepărtează de intensitatea scrisului. Deci scrie, scrie zilnic.

Poate că adevărata poezie începe acolo unde înșelătoria se oprește – când îți lasi totul și chiar pe tine însuți la ușă, ca să intri gol în camera ei…spuse poeta fara de talent.

Ce imi place la poemul dv? Tema: plânsul pus pe lucruri mici și mari (purecii, ploile, oamenii) creează un fir liric interesant.Imagini memorabile: „viermele pierdut în labirintul mărului”, „plâng ploile peste geamul bărbatului plecat în schimbul trei”si, da, finalul chiar daca e brusc si rupt: întrebarea „Asta e eternitatea?” insa deschide poemul spre sensuri existențiale. Dar ce consider eu ca ar putea fi mai bine ( e doar o părere: diacriticile, o unitate și coerență – imaginile sunt bune, dar par puse una lângă alta fără o construcție progresivă. Poemul ar câștiga dacă ar lega mai clar plânsul „micilor ființe” de plânsul oamenilor și de ideea de eternitate apoi tăietură mai fermă – unele versuri pot fi mai concentrate. De exemplu: „ca asupra unei mese cu bunătăți nepermise” se poate simplifica , apoi ritm mai clar – dacă ati alege o pauză constantă (versuri mai scurte, mai egale), textul ar prinde mai multă muzicalitate. Aveti idei bune, nu va grabiti. Mult succes! Mai trec.

Un poem de o vulnerabilitate crudă, mereu scoti asta in evidenta in poemele tale, ok, poem unde erotismul și tristețea se topesc într-o atmosferă de ruină și cosmos. Îmi place cum gesturile intime devin tandrețe frântă, iar imaginile , pornind de la scrânciobul imaginar la inima care își face singură vânătăi … poartă durerea în forme neașteptat de vizuale. Finalul cu țigara fumată alături de Dumnezeu are o forță ironică și tragică în același timp, încheind poemul într-un registru de singurătate la nivel mult mai mare, cosmică. Cum sa fii singur cand ai poezia cu profunzimile ei? Ceilalati poeti o insala cu neveste, copii, nepoti, joburi…

Poemul are o energie densă, plină de senzorial, unde anticiclonul devine metafora perfectă pentru un ‘noi’ de vară. Îmi place cum cotidianul – cafeaua, pepenele, berea, zumzetul aparatului – se transformă în emoție și coloană sonoră. Finalul cu toamna care desparte corpurile adaugă melancolia firească, dar păstrează intactă magia. Da, ce-i drept va reușește să transformati vara și canicula într-o poveste intimă, unde ,,noi’ devine anticiclon și toată senzorialitatea cotidiană capătă o încărcătură afectivă. Îmi place cum poemul curge cinematografic, aproape ca un jurnal viu al iubirii de sezon. Si chiar daca ma repet, finalul aduce acea melancolie firească, dar fără să stingă magia verii. Placut . Stea. Mai trec.

Îți mulțumesc din suflet pentru citirea atentă și pentru stea . Iubesc stelele dar nu scriu pentru ele. Mă bucur mult că ai simțit în ,,Tatăl-Rădăcină’ nu doar asprime, ci acea ‘gravitație blândă’ care ține în echilibru și protejează. Am încercat să dau o formă de drum prin Prolog și Epilog, așa cum ai remarcat, ca o coborâre în rădăcini și o revenire cu un ‘eu’ limpezit. Mă onorează că ai regăsit coerența imaginilor și că versul despre siguranță ca inimă prin generații a rezonat și pentru tine. Mulțumesc încă o dată, e prețios să știu că textul ajunge așa. Onorata de vizita! Mai am doua si termin seria apoi pot sa reincep ceva ... mai altfel.

E interesant cum două priviri pot vedea atât de diferit același text. Eu am simțit mai întâi șocul limbajului, dar citind ce ai scris, incerc sa înțeleg mai bine dimensiunea de vulnerabilitate și fragilitate din gesturile simple. Insa socul imaginilor este. Poate tocmai această ambivalență face poemul puternic – brutal la suprafață, dar delicat în intimitatea citittorului. Imaginile însă rămân intense și provoacă, iar poate tocmai de aici apare diferența de percepție – mintea unei persoane de sex feminin funcționează altfel decât a uneia de sex masculin, și de aici interpretarea socului. Am avut o expozitie fotografica in 2016 si a castigat la nivel mai sus o fotografie cu aceeasi tematica, a fost premiata pentru socul vizual, o estetica profunda a uratului. Poemul e bun, socul e puternic

Un poem cutremurător, unde despărțirea e luminată de loialitatea pură a celui mai bun prieten al omului-cainele. Durerea și tandrețea se unesc într-o elegie delicată despre iubirea care nu moare niciodată. Placut. Revin.

Sihometrie post-petrecere e o poezie a dezvrăjirii, un text care topește euforia de moment într-un amestec de rănire și tandrețe. Din primele versuri, atmosfera e marcată de contrastul dintre liniștea de după muzică și tumultul interior al vocilor care nu pot fi reduse la tăcere. Această ruptură între exterior și interior dă tonul unei poezii în care iubirea devine atât salvare, cât și cădere.Un poem al contrastelor. Are forța imagistică putrnica: vitraliile sparte dintr-o „biserică de sticlă” eliberează „icoane lichide”, transformând suferința în obiect estetic, iar parașuta sentimentelor devine o metaforă a unei salvări imposibile, o plutire spre un fund marin, nu spre lumină. Automutilarea, invocată frontal, nu e șoc gratuit, ci parte dintr-o estetică a excesului, amintind de violența stilizată din filmele lui Tarantino(nu sunt genul meu dar le vad), unde sângele devine culoare, iar corpul un spectacol vizual. Altfel, textul respiră între sacru și profan: cercul omului vitruvian ce face trimitere la celebra schiță realizată de Leonardo da Vinci (numită Omul Vitruvian), inspirată din scrierile arhitectului roman Vitruvius in care barabatul e reprezentat cu brațele și picioarele întinse, înscris în două forme perfecte: cercul – simbolul perfecțiunii, infinitului, divinului iar pătratul – simbolul materiei, stabilității, limitelor umane.Împreună, cele două arată că omul e „măsura tuturor lucrurilor”, aflat între planul divin și cel material de aceea se vede dorinta mare de a depăși limitele vieții obișnuite. Iubirea devine geometrie sacră și cocktail divin, iar actul erotic e redat ca un ritual al renașterii din sinele vechi, „cadavrul vechii versiuni”. Un poem dificil cu o tensiune permanentă între dorința de transcendență și prizonieratul în corporal, între fragilitate și violență. Finalul are rol cathartic, purificator : duminica lumii interioare nu e un simplu repaus, ci momentul unei iluminări paradoxale. Iubirea, cu tot dramatismul ei, rămâne o forță care nu se consumă, ci reinventează. De aceea poemul nu închide, ci deschide – către o duminică perpetuă a conștiinței, unde frumusețea se naște chiar din devorarea și refacerea sinelui. Cum se spune? Greu dar bun. Las steluta pentru poezia-duminică nesfârșită.

…imi place acest poem și consider că se așază undeva între ritualul așteptării și ironia vieții cotidiene. Un scaun simplu devine pretext pentru memorie, pentru întâlnire și pentru metafora unei iubiri suspendate. Îmi place cum banalul („revista Burda”, „ghiveciul știrb”) se împletește cu imaginile ample („golgota cu pădurile seculare”), ca și cum poezia ar oscila între siestă și revelație. În fond, așteptarea de la poartă e o formă de siestă transformată în alibi existențial, o veghe tăcută care ține loc de jurământ și de promisiune nerostită. Personal, consider că poemul deschide o poartă spre o lume intermediară, unde cotidianul se încarcă de sacru și banalul capătă aură de mit personal. În spatele fiecărui detaliu aparent minor se ghicește o povară a memoriei și un joc al timpului, cu toate încrucișările lui de „ora 3.17” (ora ce ii da efect de mister și de stranietate) și liniștea dintre meridiane. Bogdan in acest poem nu surprinde doar așteptarea, ci și înstrăinarea ei, felul în care o mamă, un gest domestic sau o mușcată cocoțată pe perete devin martorii tăcuți ai unei povești care refuză să se încheie.
Las steluța fiindcă povestea încă se scrie, și poate că tocmai în această prelungire nesfârșită a așteptării stă adevărata poezie.

Il percep ca pe un poem ce explorează un imaginar intens și fragmentar, unde marea devine o forță devoratoare și ambivalentă, iar figura „robotului” reflectă fragilitatea și alienarea contemporană. Imaginile șocante, amestecul dintre organic și mecanic, dezvăluie o tensiune interioară între dorința de distrugere și tentația reinventării.
Ma intreb cum s-ar putea reinvia?

Mă ridic în picioare, sunt uriașă.
Nu apăs pe capul robotului, ci îl las să respire,
și din cutia lui toracică pornește o lumină verde,
ca o inimă improvizată din circuite.
Îl privesc cum se rescrie singur –
nu mai cântă mecanic,
ci transformă sunetele în păsări fosforescente,
care se ridică spre cerul mării.
Atunci înțeleg: reînvierea nu e luptă,
ci conversia fragilității în alt tip de viață
Felicitari!

...mda, e un poem ,,șoc ‘’ ce utilizează un limbaj dur și imagini vulgare pentru a exprima intimitatea ratată și imposibilitatea comunicării dintre el și ea. Metafora centrală, deși șocantă, sugerează „înghițirea” cuvintelor nespuse și tensiunea dintre apropiere și distanță. Din perspectivă psiho-literara textul traduce conflictul interior dintre dorința de fuziune afectivă și refuzul inconștient al vulnerabilității, ceea ce generează o relație marcată de frustrare și tăcere. Contrastul dintre gestul brutal și banalitatea de la final („pui de-o cafea”) accentuează alienarea cotidiană și fragilitatea legăturii, transformând experiența intimă într-un simptom al înstrăinării emoționale.

Un poem-confesiune care transformă țapul ispășitor într-un balon de aer cald agățat de cuvinte. Fragil, ironic, tandru și crud în același timp. Mi-a plăcut cum vulnerabilitatea se împletește cu sarcasmul și cum rămâne, totuși, un zbor.
Răspuns la rezonanta cu o ghicitoare simpla:
Ecou pentru pharmakos
cine e cel ce zboară
cu plămânii goi și cuiburi în loc de aer?
cine se lasă străpuns
ca să dovedească inimii că încă respiră?
nu-i țap, nici zeu,
ci doar un cuvânt
care s-a jertfit
să fie citit
Las o steluța pentru un țap ispășitor care știe sa zboare.

Un poem bun ce surprinde prin amestecul de inocență și grotesc, unde imaginea „cățelului pe zăpadă” devine un fel de centru luminos într-o lume care miroase a „shaorma de cauciuc” și e bântuită de directori autoritari. Jocul cu detalii domestice, culinare, olfactive (mujdei, rotisor, Vanish cu levănțică) creează un colaj derutant, dar plin de savoare, ce amintește de suprarealismul cotidian. Forța textului vine tocmai din această lipsă de linearitate: ceea ce ar fi trebuit să fie o confesiune intimă se sparge într-o avalanșă de imagini neașteptate, unde dragostea, mâncarea, animalele și critica socială se topesc într-un același strat liric...
textul funcționează precum o cronica a absurdului de zi cu zi, unde câinii devin metafore vii ale atașamentului, ale fidelității, dar și ale fragilității relațiilor sociale.Las steluța din cauza,, la poem''.
PsScriu de pe telefon,în mașină, scuze pentru eventualele ,, la greșeală' '

Poezia Blestem
Volumul,, Tristeți indragostite''

Tristeți îndrăgostite respiră intensitatea suferinței amoroase, balansând între lamentație și revoltă. Poezia dv are forță expresivă însă prin repetiția obsesivă a cuvântului «blestem» riscă monotonia. Evoluția poemele dv (cred eu, e doar o părere) ar putea veni prin diversificarea imaginilor, prin introducerea unor metafore mai neașteptate, care să transforme durerea într-un spectacol vizual și simbolic, nu doar într-o confesiune directă. Aveți poeme bune (m - am uitat pe pagina dv) iar șlefuite vor fi de steluța. Mult succes!

George, îmi place noul tău stil, mi - a plăcut mult economia de cuvinte și densitatea acestui fragment. Simt aici tensiunea dintre demnitate și durere, între refuzul de a te masca și inevitabilul unei tristeți care rămâne vie chiar în râs. Basca de pământ mi s-a părut imaginea cea mai tăioasă – un fel de pecete a destinului purtat fără stridențe. Textul se citește ca o spovedanie reținută, în care autenticitatea cântă mai tare decât orice ornament. I l - am recitat lui Marius în mașină și i - a plăcut. Esența. Marile adevăruri stau în esențe.