Erika Eugenia Keller

,,Fi-va un luni al lumii bune la fel că al lumii rele, cred ca ati dorit să scrieți caal lumii rele. Poemul dv „Lumea bună” propune un contrast apăsat între aparența de rafinament și vidul moral. Repetiția expresiei „lumea bună” funcționează ca un refren, ironizând însăși eticheta socială. Succesiunea de adjective („bune și întunecate”) consider că sugerează dualitatea falsului strălucitor: luxul ascunde întunericul. esență, poemul dv critică superficialitatea unei clase sociale printr-un limbaj simplu, repetitiv, dar cu rezonanță gravă și ironică. Mult succes în continuare! Vă sugerez să participați și la concursul de poezie,, toamna care nu vine".

Bine ați venit pe Agonia! Poezia dumneavoastră promite și are imagini frumoase. Vă doresc inspirație și aștept cu interes viitoarele creații. Poate vă vor fi de folos și textele recomandate.

Se simte în versurile dumneavoastră o emoție autentică și o căutare profundă a liniștii interioare.Chiar dacă sunt lucruri de șlefuit, precum aveti si comentariul de mai sus, mesajul dv poetic este curat, plin de credință și sensibilitate. Vă încurajez să continuați să scrieți, pentru că aveți puterea de a transmite lumină și alinare prin poezie. Poate vă inspirați si din textele recomandate.

Felicitări pentru inițiativă și pentru tema inspirată, „toamna care nu vine”, care are un frumos paradox: vorbește și despre întârziere și despre așteptare, despre anotimpurile intime care nu se mai aliniază lumii, dar și despre felul în care absența devine, uneori, chiar subiectul poeziei. Mă bucur mult că lăsați forma liberă: asta deschide ușa atât imaginației, cât și vocilor foarte diferite . Și, da, regulile sunt clare și corecte. Mi se pare excelentă ideea anonimizării (adresă neutră + cod de confirmare), cert reduce biasul și protejează concursul. Apreciez și fermitatea față de plagiat, precum și responsabilizarea autorilor privind drepturile de autor. Calendarul e prietenos: trimitere până pe 22 septembrie, jurizare 23–25, rezultate pe 26, cu lecturi la Radio Agonia. Bonusul radio și voucherul sunt stimulente frumoase, dar, dincolo de premii, îmi place că accentul cade pe text și pe fair-play. Mulțumesc pentru ocazie și pentru munca din culise. Succes tuturor participanților: să avem o „toamnă care nu vine”, dar poezia bună să fie mereu cea care rămâne pe Agonia.ro!

Un eseu profund, care arată că sensul nu se găsește, ci se creează prin trăire și conștientizare. Mi-a plăcut ideea că lumina și umbra există în fiecare dintre noi și că adevărata fericire vine din ceea ce înțelegem, nu din ce adunăm. Adevărat, și mi-ați amintit de o carte grea ,,Centrul nu se mai poate susține. Povestea nebuniei mele’’ de Elyn R. Saks. Placut. Revin.

Un poem care respiră autenticitate și care reușește să arate cât de fragil și cât de puternic poate fi cuvântul. Îmi place mult felul în care l-ai transformat într-o ființă vie: potcovită, biciuită, obosită, dar și capabilă să alerge, să necheze și să urce dealuri până la floarea-soarelui din tabloul lui Van Gogh. Este o imagine memorabilă, unde arta și poezia se întâlnesc într-un punct de lumină. Observ că forța textului vine și din contrastul puternic: „cuvântul nu doare / noi îl îndurerăm” , da, o afirmație simplă, dar de mare profunzime, care vorbește despre responsabilitatea noastră față de limbaj, despre cum îl folosim și cum îl încărcăm de păcate și sminteli. Eu asa percep- că această poezie a ta, Ottlia, subliniază responsabilitatea pe care o avem în folosirea cuvântului: el poartă energia gândului nostru. De aceea, dacă alegem gândul pozitiv și iubirea, cuvântul devine vindecare și frumusețe deoarece suntem în fond, ceea ce gândim și rostim!. Finalul aduce o deschidere plină de seninătate: cuvântul devine mesager al iubirii, scriind pe cer un adevăr simplu și etern: „iubește și vei fi iubit”. E o poezie care curge cu naturalețe, dar rămâne în memorie prin imagini foarte bine alese și prin muzicalitatea interioară. O meditație despre cuvânt, dar și despre om. Felicitări pentru această scriitură puternică și sensibilă totodată!

Un fragment de roman scris cu multă naturalețe și atenție la detaliile vieții cotidiene. Mi-a plăcut felul în care ați reușit să îmbinați fragilitatea bolii și a suferinței cu bucuria micilor ritualuri domestice: grătarul, muzica, florile, vizitele prietenilor. Emoția se transmite nu prin artificii, ci prin autenticitatea trăirilor: iubirea, speranța, prietenia, solidaritatea. Atmosfera casei, cu toate greutățile și lumina ei, devine un spațiu sacru, unde suferința și bucuria merg mână în mână. Felicitări pentru sensibilitatea și forța narativă, scrieți într-un fel care face cititorul să se simtă aproape de personaje.

Un articol dens și bine documentat, care pune în lumină echilibrul dintre caracterul arbitrar și cel motivat al semnului lingvistic. Mi s-a părut foarte clară ideea că schimbarea pornește din vorbire și devine limbă doar prin acceptarea colectivă. Mulțumesc pentru această explicație limpede a unei teme deloc ușoare. Felicitări pentru claritate și pentru modul în care ați adus aproape teoria lui Coșeriu!

Poemul dvs. are o intensitate care te copleșește de la primele versuri. M-a impresionat felul în care dragostea este rescrisă în limbajul războiului: inima devine grenadă, literele se transformă în șrapnel, iar liturghia se oficiază în crater. E un mod original și curajos de a vorbi despre rană, despre sacrificiu și despre fragilitatea umană. Mi se pare foarte puternică alternanța între imagini dure, brutale, și gesturi intime, tandre, fâșul rupt pentru frig, perlele modelate din negru de sub unghii. Tot acest amestec creează o atmosferă autentică, de iubire trăită ca pe un front. Finalul, cu adidașii noi care nu știu drumul înapoi, are o simplitate tulburătoare, ca o concluzie amară și plină de melancolie. Poezia care rămâne, așa cum spuneți, nu se naște din artificii, ci din adevăr, chiar dacă e greu și incomod. E un text greu, un text ce are forța, text pe care îl simți până în carne.

Poezia dumneavoastră, domnule Sergiu Burlescu, e reușită, îmbină nostalgicul cu cosmicul, iubirea cu gravitația universului. Personal, cred că, prin mici ajustări de concizie și structură, ar putea deveni și mai pătrunzătoare, lăsând metaforele să respire ca niște constelații distincte. De oboseală, cred că dumneavoastră nu ați observat: ,,ne aflat” = ,,neaflat’’ (se scrie legat). Ce imi place la acest poem? Faptul că are o imagistică bogată: metaforele astronomice („steaua polară”, „orbita unui zâmbet”, „gaura neagră a unei nostalgii”) dau textului un farmec aparte, modern și contemplativ; apoi, interferența dintre cosmic și intim, sărutul de sub „parasolul Vechiului Regat”- leagă trecutul personal de un fundal istoric și universal; cât și tonul elegiac: versurile transmit o melancolie rafinată, fără să cadă în simpla lamentație. Ați făcut pași mari în poezie, se vede progresul, vă citesc cu plăcere. Mult succes în continuare!

Un poem autumnal care respiră prin simplitatea aparentă a imaginii și prin profunzimea nevăzută a vibrației sale. Frunza care cade încet de pe un umăr de vânt nu e doar semnul anotimpului, ci o metaforă a fragilității ființei, a efemerului care pulsează cu încăpățânare în fiecare clipă. Privirea ,,somnoroasă’’ ce transformă soarele într-o jucărie aduce un contrapunct de inocență și mirare copilărească, în timp ce eul liric, ,,umbra care se miră că mai poate iubi’’, dezvăluie dimensiunea gravă, matură, a trăirii. Între aceste două registre, cel jucăuș, cel melancolic, aici se naște tensiunea lirică a textului, una care definește toamna însăși: frumusețe și cădere, tandrețe și stingere. Poezia dumneavoastră este în acest sens, un poem-esență, redus la câteva semne simple, dar pline de adâncime. Felicitări pentru sensibilitatea și finețea acestei construcții lirice!

Un poem cu multă forță și sinceritate, care poartă un ton de rugăciune autentică. V-aș sugera (sper că nu supăr) doar câteva mici ajustări: să scrieți ,,oricât’’ într-un singur cuvânt. Personal, consider că ar fi frumos să încheiați cu o reluare a ideii de lumină sau cu un vers de tip refren, pentru a întări finalul. Felicitări pentru emoția transmisă și pentru claritatea mesajului! Mult succes!

Mă bucur nespus că ați simțit această căldură și această intimitate casnică. Da, exact acolo am dorit să duc poezia, în spațiul simplu, dar viu, al cotidianului, unde inimile își găsesc mereu loc de cuibărire.

Mă onorează mult lectura și cuvintele dumneavoastră. Am încercat să surprind poezia din gesturile simple ale vieții domestice, iar faptul că ați simțit acompaniamentul fiecărui cuvânt îmi confirmă că frumusețea se află și în lucrurile mărunte, în frigiderul care nu se mai închide și în pătura pătată cu sos de roșii.

Textul „O tristețe slinoasă” are o energie paradoxală: amestecă intimitatea brută cu tandrețea, frustrarea cu erotismul, ridicolul cotidian cu momente de revelație. Îți dă impresia că citești jurnalul neretuşat al unei femei complexate care se caută pe sine între excese alimentare, reverii erotice și nevoia de validare. Ce mi se pare foarte natural este felul în care limbajul oscilează între banalitatea replicilor („Ai mâncat?”, „Dă-l naibii!”) și intensitatea confesiunilor („Am fost destul the good girl…”, „Am prea multă iubire în mine, asta mă sperie”). Între aceste două registre/planuri se naște tensiunea textului erotic, insă erotismul nu este prezentat doar prin scenele explicite (masturbarea cu jucăria de pluș, baia comună, tandrețea ambivalentă cu Mitroi-mda, m-a amuzat numele, dar da, inteleg de ce ai folosit intentionat numele de familie, pentru a se observa mai bine diferența de vârstă, inegalitatea de putere), ci și prin detalii aparent banale: înghițitura în sec a bărbaților pe stradă, spuma care se scurge pe pielea Ninei, ochii de plastic umezi ai leului de pluș-jucăria preferată a copilăriei devine fetiș, ups, confuzia între inocență și sexualitate; Toate devin semne corporale, reflexe involuntare care fac corpul să trădeze ceea ce mintea ascunde. Titlul e foarte bine ales: „tristețea slinoasă” este exact senzația pe care o lasă această poveste, o feminitate trăită între rușine și dorință, între fantezia de a fi „fata rea” și realitatea de a fi încă prinsă în complexele și neîmplinirile proprii. Da, pe alocuri textul e greu, saturat, dar cred că tocmai asta îi dă autenticitate: e o literatură a excesului și a vulnerabilității, unde cititorul se simte incomod și totuși nu poate lăsa din mână. Aaaa, imi place că textul nu se ferește să spună direct: vulva nu e doar sex, e un spațiu al fragilității și al dorinței, un loc unde se amestecă rușinea, fantezia și speranța. Consider că tocmai prin această asumare brutală, proza ta, Ariana, capătă putere. Poate că ai foslosit prea des termenul ,,silă “, dar repetiția intenționată îi confirmă și titlul. Câteva cuvinte fără diacritice, precum ,, Am gatat plăcinta”. În fine, conținutul conteză. Dezvirginarea nu e neapărat apogeul vieții erotice, ci mai degrabă un moment uman, imperfect, uneori stângaci și dezamăgitor. Ce /cum visează o femeie că va fi noaptea dezvirginării și cum este în realitate, un amestec de plăcere și dezamăgire, o trecere firească dar fără aura pe care și-o imaginează. Scenele erotice sunt puternice, dar pot câștiga dacă le împletești cu imagini senzoriale subtile (mirosuri, texturi, sunete), nu doar cu explicit. ,,Tristețea slinoasă” este simbolul confruntării dintre vis și real, dintre puritate și plăcere, dintre feminitatea idealizată și feminitatea trăită.

Am citit poemul și aseară și l-am recitit acum, dimineață, pentru a-l înțelege mai bine. Mi se pare un text despre cum lucrurile din afară se prăbușesc peste tine fără să le alegi, ca și cum cineva ți-ar arunca viața în brațe. Mi-a plăcut mult cum amprentele, ca un semn fragil al neputinței, se transformă în stoluri imaginare, un fel de încercare de a salva prin fantezie ceea ce nu reușești să controlezi în realitate. Iar finalul, ups!, mi s-a părut dur, însă destul de uman, precum un gest de descărcare a frustrării, ca o luptă grea, interioară, între dorința de a avea putere și sentimentul de neputință. Las steluță pentru sinceritatea cu care ai surprins această tensiune interioară și pentru felul în care ai transformat fragilitatea în imagini puternice. Plăcut. Revin.

Stai că pricep. Tu îmi sugerezi ideea de personalizare și voyeurism literar, așa cum coperta Three Imaginary Boys transformă frigiderul și lampa în simboluri. Bună idee si imi place ce a iesit. Mulțam! Ce părere ai?

,,Căsnicia noastră e un frigider care nu se mai închide
poem domestic

căsnicia noastră stă în bucătărie,
frigiderul râde cu burta plină:
pizza Quattro Formaggi de la colț
își repetă pașii de breakdance,
tiramisu-ul de duminică,
cu cacao presărată haotic de tine,
transmite live pe geam,
iar borcanul cu dulceață al mamei
împrăștie jazz-ul ei lipicios, roșu

dimineața, cafeaua ne e scenă:
eu văd în spumă un nor cu mustață,
tu vezi în zaț trei sateliți,
și râzi că masa devine o hartă
spre planeta noastră improvizată,
unde iubirea veche miroase a scorțișoară caldă
și a lapte scurs pe masă

chiar și patul scârțâie ca un vinil uitat,
pernele, umplute cu puf de la bunica,
spun bancuri de seară,
iar pătura pătată cu sos de roșii
ne ascunde ca pe doi acrobați
ce revin mereu în aceeași plasă

căsnicia, dragule,
nu e perfecțiunea pusă pe raft,
ci bucuria de a găti zilnic din nimic:
din legumele simple facem o supă nouă,
mărul se ascunde în prăjitura de casă,
iar perele coapte se lasă vin,
tandru și sălbatic,
pe care doar noi
avem curajul să-l bem, cu poftă,
sub lumina unei stele
care pâlpâie obraznic
în bucătăria noastră."

Mulțumesc pentru lectură și pentru sinceritatea observațiilor, Florina. Cred că fiecare text are puncte tari și puncte vulnerabile, iar reacțiile cititorilor mă ajută să văd mai limpede, pe viitor, unde să mai ajustez sau cum să fac ca poemul meu să rezoneze mai bine. Am vrut doar un poem casnic, așa am simțit. Sunt non-stop împreună cu Marius, lucru, casă, activitățile și pasiunile noastre au devenit comune, chiar și hotărârile le luăm în bucătărie. Avem un cățel, o pisicuță și două nimfe; noi suntem genul de oamnei care gătim zilnic, iar frigiderul, când îl deschidem, hop, și cățelul, și pisicuța sunt cu ochii pe el, mai ales când foșnim ceva. Dormitorul lângă frigider a fost intenția mea de a amesteca spațiile intime. Te rog să îmi scrii cât mai multe păreri nefavorabile, fiindcă doar așa evoluez. Îmi cunosc limitele, cred în implicare, cred în dezvoltare, cred în noroc. Te mai aștept cu drag în pagina mea de suflet!

Celui care se schimbă” este o replică ironică, dar plină de melancolie, la „Celei care se schimbă”. Poemul valorifică tehnici de parodie, ironie și juxtapunere, pentru a ilustra cum iubirea, în contact cu timpul și cu realitatea pragmatică, se transformă într-o experiență marcată de deziluzie și singurătate. Steluta pentru veselul faliment sentimental.

„Biciclete pentru nevăzători” sau „sand surfing pe dune de coca” sunt imagini onirice, cu o logică de vis. Ma face sa ma gandesc la o o tensiune între real și imaginar, între dorința de evadare și limitele impuse de realitatea concretă (fabrica, paleții de conserve). Reîntoarcerea în vis la „băiețașul din Hunedoara” indică persistența relațiilor din trecut ca parte a unei identități în construcție. Personajul își verifică apartenența („trag aer în piept să verific dacă încă mă mulțumesc cu puțin”). Bicicleta apare ca un paradox: instrument al libertății, dar aici asociată cu orbirea („pentru nevăzători”) și cu superstiția („bicicletele aduc ghinion”). Eu o vad in acest context că ea devine simbolul unei libertăți imposibile, trădate sau periculoase. Apoi teama de electrocutare, ritualul cu două cârlige de aceeași culoare, adormitul cu televizorul aprins, toate sugerează o nevoie de control și siguranță, tipică anxietății de fond. Le percep in poem ca niste micro-ritualuri de auto-liniștire. Există o împăcare ironică, chiar auto-depreciativă, cu un stil de viață domestic și repetitiv, dar care oferă o formă de securitate. Ritmul poemului este susținut de repetiția obsesivă („bicicletele aduc ghinion”), ce funcționează ca un refren hipnotic. Totodată observ cum limbajul oscilează între colocvial și liric, între confesiunea intimă și ironia amară, creând o tensiune stilistică ce reflectă perfect conflictul interior al personajului poemului. Prin această combinație de registre, textul capătă autenticitate și putere expresivă, transformând banalitatea în poezie. Rezonez.