Erika Eugenia Keller

Poemul tău e o coborâre în subsolul iubirii, acolo unde dorul nu mai e romantic, ci biologic. „Dumnezeu înainte de foc” e ca și cum ai fi surprins clipa dinaintea arderii, momentul în care omul încă nu știe că va fi mistuit.
Totul e viu, imperfect, visceral, dar autentic până la durere.
E una dintre acele poezii care nu se citesc pe ecran, ci se simt în stomac.Stea rosie!

Ai completat gândul perfect, si, da, ai dreptate, căderea e tot un drum, doar că în josul ei se ascunde prima treaptă spre zbor. Pentru asta e nevoie de forta psihica.

Nu inteleg acest al doilea comentariu al dumneavoastra. Iertata sa fiu ca nu inteleg.

Poemul dv respiră o blândețe gravă, ca o rugăciune scrisă în lumină.
Îmi place cum iubirea e privită nu ca un sentiment trecător, ci ca o lege a universului adică ceva care modelează și pământul, și memoria, și visul.Eu o simt ca o poezie a tăcerilor care ard, a dorului cosmic, în care imaginea îngerului, a solului și a focului se leagă într-un ritual al recunoașterii. Mi-a rămas în minte versul „rămân acolo, între două respirații” , da, e locul exact unde poezia devine viață. Felicitari. Las stea!

vă mulțumesc pentru lectură și pentru generozitatea cu care ați coborât în labirintul acestui text. „Bauhausul” din poem e, într-adevăr, mai puțin o școală estetică și mai mult o metaforă a ordinii interioare , adica un loc unde emoția se disciplinează pentru a putea exista. Nu m-am gândit să „îmbrac” arta în concepte, ci mai degrabă să-i urmăresc respirația atunci când trece prin structuri, prin unghiuri, prin geometria unui echilibru fragil.
Poate că am scris aceste aforisme din nevoia de a găsi liniștea în formă și libertatea în proporție , adica m-am gandit la o încercare de a desena emoția fără s-o pierd.
Mă bucur sincer că poezia v-a condus spre descoperirea sensului Bauhausului și că ați lăsat ecoul ei să devină dialog.
Cu recunoștință și lumină,
Erika Eugenia Keller Dragan

Poemul tau, Doru, precum si cele anterioare, frumoase sunt si denotă o satiră intelectuală și autoreflexivă despre actul scrisului și despre vanitatea clasificării sensului. M-ai pus pe ganduri cu formarea cuvântului compus „clar-precizare” ce este de fapt un neologism poetic intenționat.
Vocea ta lirică se prezintă si aici ca un observator detașat, ironic, care oscilează între admirarea ordinii botanice („îmi plac atlasele... partea scrisă cu italic”) și disprețul față de banalitatea literară contemporană. Poem ce pare scris ușor dar de fapt eu iti percep tonul ce e analitic, rece, de observator, dar cu un umor amar. Te folosesti de jargon științific (angiospermă, clasificare, specimen, metodă, clar-precizare) pentru a construi o paralelă între știință și poezie, ambele fiind tentative de a ordona haosul.Si asta ma duce cu gandul la profa de fizica cand ne e explica despre mişcarea browniană, mişcarea haotică, imprevizibilă a particulelor aflate într-un lichid sau gaz, urmărind granule de polen în apă. Adica încerci să izolezi o particulă, dar ea se mișcă mereu dincolo de controlul tău. Asa si aici, așa și sensul în poezia ta, îl numești, îl fixezi, și în clipa următoare, paaac, ți-a scăpat.
Finalul („de câte ori dă de dușcă o cană mare de vid, / reușește să dea impresia că degustă / o revelație”) încheie ironic ciclul vanității artistice poetul fals este un degustător de vid, un impostor al revelației. Stea rosie!

Poezia surprinde, prin imagini inedite și ton reflexiv, lupta omului cu propriile greșeli și limite. „Mersul strâmb” devine o metaforă a rătăcirii interioare, a încercării de a înțelege sensul vieții dincolo de morală și vinovăție. Prin simboluri concrete, pantofi, genunchi, umbră, asfalt ... transformă trupul într-un spațiu al conștiinței. Fiecare secțiune explorează o etapă a cunoașterii de sine, până la finalul eliberator: acceptarea imperfecțiunii ca formă de libertate.
Limbajul este expresiv, metaforic, uneori autoironic, iar mesajul , da, mesajul este sensibil: greșeala nu e cădere, ci drum. Felicitari! Steluta!

Imi place cum prin poem se ironizează relația dintre formă și conținut, transformând concepte abstracte în imagini concrete, uneori grotesc de birocratice. „Uniforma”, „formolul” și „formularul” devin simboluri ale rigidității și pierderii sensului viu. Prin umor negru și jocuri de cuvinte, se vede cum se poate critica o lume în care aparenta ordine ascunde golul interior: „conținutul va lua forma formei / care nici nu mai contează”. Finalul („prin formatare doar el se pierde”) sugerează că, într-o societate dominată de reguli și tipare, autenticitatea se dizolvă. Apreciez faptul că limbajul este simplu, colocvial, dar plin de dublu sens, da, si tonul ce e ironic și reflexiv, toate aceste fac din poem o meditație lucidă asupra absurdului formalismului.

Poem ce are o forță subtilă, construită din tensiunea dintre banalul domestic și drama nespusă care se infiltrează printre obiecte. Telefonul, acest artefact de epocă socialistă, cu discul galben și lacătul minuscul, telefonul devine aici un simbol al controlului, al interdicției și al tăcerii impuse. Este un obiect care comunică, dar care în același timp restricționează comunicarea, transformându-se într-o metaforă a relațiilor familiale tensionate. Mi-a plăcut, l-am citit dintr-o răsuflare. În prima parte, tonul este aproape ludic: copilul evocă, cu o ironie tandră, jocurile inocente din jurul telefonului, practic apelurile fictive, vocea automată(si eu tot asa faceam când eram copil), fascinația pentru ordinea artificială a tehnologiei. În această lume a noastra cam veche, telefonul e o poartă spre imaginație, o formă de putere simbolică într-o copilărie care experimentează limitele autorității („eu eram, carevasăzică, forța de execuție, / sora-mea, rațiunea morală”). Apoi poemul se fisurează lent, iar obiectul ludic capătă o greutate apăsătoare. Telefonul devine vehiculul unei vești grave, un instrument care transferă o traumă: apelul misterios care o tulbură pe mamă și tăcerea ei grea marchează momentul de ruptură. Scena trântirii receptorului e un gest de descărcare emoțională și simbolică , spargerea telefonului devine spargerea comunicării, a iluziei de siguranță iar finalul, cu tatăl „stabilizat”, introduce un realism crud și neașteptat, o corespondență între trup și obiect, între carne și bachelită, între violență și fragilitate. Această paralelă („pielea scalpului, tunsă scurt, / lucea exact ca cioburile / unui vechi telefon”) e de o precizie aproape științifică, dar emoțional devastatoare. Bun poem! Un stil auster, aproape prozaic, dar cu o finețe cinematografică a detaliului. Ironia copilăriei se amestecă cu trauma adultă, iar nostalgia e subminată de violența realului. În fond, poezia ta, Dorule e o lecție despre felul în care obiectele rețin memoria emoțională a unei familii, devenind martori tăcuți ai neputinței de a comunica. Felicitări!

Vă mulțumesc pentru această lectură atentă, care surprinde tocmai pulsul ascuns al poemului, acea geometrie a întâlnirilor și despărțirilor din interiorul formelor.
Mă bucur că ați intuit că „liniile” nu sunt doar trasee grafice, ci respirații care se caută în timp.
Recunoștință pentru privirea dv. limpede și pentru sensibilitatea cu care ați citit între linii. Onorată de trecere! Vă mai aștept!

Cuvintele dumneavoastră par să fi pătruns în însăși arhitectura poemului, acolo unde lumina și frica se ating fără să se rănească.
Mă bucur nespus că ați citit de fapt cu al treilea ochi deschis
cel care nu vede doar imaginea, ci și pulsația din spatele ei.
Vă mulțumesc pentru privirea aceasta care respiră poezie.

M-a emoționat tare comentariul tau. Este minunat când cineva citește nu doar textul, ci și tăcerea dintre cuvinte. Mulțumesc pentru sensibilitate și pentru gândul bun despre volum. Mă încurajează mai mult decât pot spune.

Da, poem ce are ceva din liniștea unui jurnal care s-a transformat în poezie fără să-și piardă respirația sinceră. E o călătorie prin memorie, prin prieteniile literare, prin acea „epocă poezie.ro” care a însemnat nu doar o platformă, ci o lume întreagă. Tonul aparent simplu ascunde un adânc sentiment de pierdere și recunoștință pentru oameni, pentru locuri, pentru felul în care scrisul ne leagă și ne supraviețuiește. Mi-a plăcut mult cum obiectele (globul de cristal, Tamisa, blogurile, sania din copilărie) devin semne ale continuității , bun, poezie ca memorie lucidă, dar vie. Un text deopotrivă tandru și lucid, care se citește ca o scrisoare trimisă dintr-un timp comun.



i>Contra-poem: „Ce-aș mai avea să vă spun, vouă”
(pentru Alma și toți cei rămași pe malul celălalt al cuvintelor)

nu mai știu unde s-au dus zilele în care
vorbeam prin poezii cu Mihai Amaradia despre tăcerile lungi
și despre cum cuvintele pot ține loc de respirație
el scria încet, ca și cum ar fi tradus un apus

cu blânda și înteleapta Daniela Luca râdeam de umbre și le puneam în poezie,
ne trimiteam mesaje-versuri ca pe scrisori pierdute,
iar dulcea Mădă-Madim venea cu o cafea și un vis ciudat,
în care cerul era o filă albă ce refuza să se lase scrisă.

Adrian Silviu Mironescu se întorcea mereu din călătorii
cu o mână plină de metafore și o alta de praf de drum,
iar Adrian Grauenfels aducea ordine în haos:
puneam cuvintele pe masă ca pe niște bucăți de sticlă
și fiecare își tăia tăcerea după măsura sufletului.

acum, când e toamnă și site-ul pare o gară tăcută
în care trenurile nu mai pleacă la timp,
încă mai deschid paginile voastre -
și uneori, cineva îmi răspunde din urmă
cu o frază care n-a îmbătrânit deloc.

poate că ăsta e norocul nostru, dragii mei:
să fim niște fantome calde care scriu din memorie,
să nu plecăm niciodată cu totul
din poemul celuilalt.

Vă mulțumesc mult, pentru lectura atât de sensibilă. Am gândit acest poem în spiritul Bauhaus, nu ca pe un exercițiu rece de geometrie, ci ca pe o întâlnire între emoție și structură. Mi-a plăcut mereu ideea că simplitatea formelor poate ascunde o profunzime umană, că o linie, un cerc sau un unghi pot purta o poveste.
Aici, geometria (am iubit si încă iubesc matematica) e doar o metaforă pentru ordinea interioară și pentru felul în care iubirea sau memoria se așază, la final, într-un desen precis, dar viu.

„Doamna care nu vine” e un poem foarte bun, dar într-un registru aparte: postmodern ironic, cu nuanțe de manifest autoironic și discurs meta-poetic.
E genul de text care nu caută solemnitate, ci o inteligență ludică, o poezie care râde fin de ea însăși, de dragoste, de timp și de clișeele poetice.
Da, mă repet, este un poem care surprinde prin inteligența construcției și prin amestecul fin dintre ironie, nostalgie și luciditate. Sub masca ludică a discursului, se simte o meditație autentică asupra trecerii timpului, asupra relativității identității și a fragilității sentimentelor. Ironia nu e aici o simplă glumă, ci o formă de protecție și o dovadă de control poetic, tonul colocvial ascunde un lirism subtil, matur, bine temperat. Versurile curg natural, cu acea lejeritate care nu se obține decât prin stăpânirea deplină a expresiei. Imaginile sunt vii, neașteptate și memorabile: de la „supă cremă de dovleac de-Avrig” la „festival nostalgic dublat de un pelerinaj cordial la Balcic”. Da, se vede cum se jonglează cu registrul cotidian și cel cultural fără a cădea în artificiu. Rezultatul e un text dens, savuros, care respiră libertate și autoironie, dar și o emoție discretă, pe care o simți între rânduri. Finalul, cu acel „elogiu panteist unei nubile”, închide rotund poemul, transformându-l într-un elogiu ironic al efemerului intr- o poezie dezinvoltă, dar profund umană. Un poem excelent scris, cu umor rafinat și luciditate poetică, semn al unei maturități literare autentice. Felicitări, Bogdan!

Domnule Nincu Mircea, poemul acesta are o claritate vizuală, imaginile curg firesc, aproape pictural, iar metafora vinului capătă adâncime spirituală.
Se simte o liniște ritualică în felul în care transformați gestul cotidian într-o meditație despre curgere, sânge și sens. O poezie matură, bine articulată, care se vede și se trăiește deopotrivă.

v-am ridicat nivelul pentru evoluția dv. clară din scriitură și pentru seriozitatea cu care abordați actul poetic. Se observă o maturizare frumoasă și o preocupare autentică pentru expresie și sens. Vă încurajez să continuați în aceeași direcție și să comentați mai des și textele altor autori, dialogul literar aduce inspirație și profunzime ambelor părți. Felicitări și multă inspirație în continuare!

Un text de o liniște rară și o claritate aproape mistică. „Cei care simt vântul dinlăuntru” nu e proză, ci o meditație poetică despre trezire și sens. Frazele curg ca niște respirații, iar fiecare imagine,da, de la „tăcerea dintre două respirații” la „adevărata trezire nu înseamnă doar să simți” ... construiește o poezie a simplității și a conștiinței. De fapt cred că e o proză care se citește ca o rugăciune: fără zgomot, dar cu lumină. Un text care respiră poezie. Felicitări! Eu simt progresul dv! Mult succes in continuare!

Poemul „low battery” e un excelent exercițiu de minimalism ironic. Un poem ce transformă moartea și păcatul într-o scenă de absurd electric, unde sacralul e înlocuit de tehnologic, iar grația devine „baterie descărcată”. Forța textului stă în felul în care limbajul colocvial coexistă cu o viziune teologică gravă: „fiecare nepăcătos a fost decretat apriori păcătos doar fiindcă” , mda, final tăiat, dar revelator, o propoziție suspendată între dogmă și neputință. Poemul își atinge ținta: satiră existențială pură, cu umor negru și luciditate de după sfârșit. Din punctul meu de vedere nu e un poem „frumos” în sens estetic clasic, dar e inteligent, original și perfect calibrat iar asta... valorează mult. Steluta!

Pâine din gând și făină din destin! Un text de o forță rară, da, moara absurdului macină aici tot: gândirea, speranța, ironia, iubirea de sens. Intertextualitatea (Kafka, Nietzsche, Sartre, Blaga) e dusă la nivelul unei mitologii personale, iar finalul „am plecat fără făină, doar cu o pungă de râs” e o sinteză perfectă a condiției moderne. O poezie care transformă filosofia în artă și absurdul în revelație. Merită steluta!