​Doamna care nu vine

aveai pe viață loc asigurat pe miezul lunii

și nu pe cornul ei, cum câte unii,

după cum umblă vorbele întruna,

pentru un loc pe cinste și-ar amaneta chiar muma

tu erai tu, fiindcă nici nu-ți păsa,

azi puteai fi o biată alpaca,

iar mâine un bonsai pitic,

sau chiar o supă cremă de dovleac de-avrig

un nume, îmi spuneai pe-atunci

are valoarea unei haine-n dungi,

când am venit pe lume, gâgâlice,

habar n-aveam de tot ce lumea zice

ăsta-i misterul, și-nainte de-a-ncheia,

adăuga "se știe" ca în nu știu ce manea,

mai mare libertate dacă ceri

vei regreta mai mult de zece veri

sau nu ai să regreți deloc

pentru că timpul, mare ventriloc

te va convinge prin puține amăgiri

că viața ți-e "best of" de amintiri

nu ale tale, ale altuia,

aşa că bine-ai face de pe-acum mata

să pui de-un festival nostalgic

dublat de un pelerinaj cordial la balcic

și am intrat în panică, firește,

așa cum se întâmplă cu un pește

când după piercing nu-l sloboade mâna,

un semn în plus că se îngroaşă gluma

și mi-am promis ca de această dată

când te-oi întoarce de la înghețată

nu voi mai ține cont de niciun regn.

ierni după ierni am repetat, dar niciun semn,

de am ajuns în aprigul prezent

să mă afirm prin toleranță consecvent

și să te recunosc deopotrivă-ntr-o camee,

cum tot tu ești şi-o bancă-nlănțuită pe alee

în rezumat: te distingeai, aş zice, prin nimic,

făcând abstracție, totuși, de inelul din buric

și-atunci când atacai genericul din dallas

aș fi jurat c-o auzeam pe callas.

așa şi-a încheiat Vasile,

de-o viață pe alcool, nu pe pastile

discretul său elogiu panteist

unei nubile, vai, ce cântec trist...