Poezie
dumnezeu înainte de foc
2 min lectură·
Mediu
pentru cei
pe care nu îi auzim plângând
am petrecut ani întregi închis
în barurile construite la colț
împodobite cu cearcăne cronice
și crăciunuri singur de nebun
chircit în autosabotaj
nu se fuma crack erau hornuri
și doar eu îngrozit de frig
când încă ningea la timișoara
și le greșeam oamenilor dinadins
când mă durea dorul
ca un adevăr nerostit
vuind din plexul solar
până la reflex de vomă
învățam rău cum să iubesc pe viață
numai că pe următoarea femeie
niciodată pe cea de care aveam nevoie
atunci când aveam nevoie pe bune
și nu știam că s-a inventat dependența
prețul nu se plătește instant
nici de-al naibii
pulsul în doi e mort și acum
supt de minciuni mișcătoare
salvarea – mereu la locul ei
înăbușită dedesubt
unde nici diavolul n-ar face pactul atractiv
un clișeu linșează alt clișeu
pe feedul divin curg îngeri
canibali de suflete pereche
își mestecă recurența între măsele
twin flame-ul nu cade lesne din constelații
fiindcă păcatul se servește crud
așa cum l-a lăsat dumnezeu înainte de foc
iar tu descoperi domol
cum e să mă pierzi defect
ca să te găsești întreagă
dincolo de moartea mea
dacă nici timpul nu a început încă
pentru cei
pe care nu îi auzim plângând
05889
0

Are ceva din poemele lui Bukowski, dar cu o dimensiune metafizică latentă, cu o luciditate aproape stoică în fața durerii.
Frază finală —
> „iar tu descoperi domol
cum e să mă pierzi defect
ca să te găsești întreagă
dincolo de moartea mea”
de o frumusețe aparte și extraordinară: amintește de Rilke, dar filtrat prin trauma modernă, corporală, urbană. Imaginile sunt memorabile iar finalul reverberează încă mult timp, undeva înăuntru și nu se lasă ușor cucerit. Am avut o lectură plăcută și pe alocuri revelatorie.