pentru orice soldat
frica e un animal de companie
recuperat din catacombele memoriei celuilalt,
din tranșeele propriei dureri;
îl cari în raniță alături de medalii,
îl asculți cum
pe unde lasă timpul fisuri
intră câte-o gheată desperecheată
se prinde-ntre șinele de tramvai
invulnerabilă la orice trecere
cândva s-a dăruit noroaielor cu bună știință
s-a lăsat
trăim șase zile viețile celelalte
pentru ziua a șaptea ne desfacem greu
pulverizând secundele în stări revolute
pudibonderii pe masa zeului
nici prea sătul să le dea la o parte
nici prea
când îți iese un poem
îl injectezi sub piele
și te catapultezi în fericire
doar cu ce e pe tine...
îți smulgi inima o faci torță
ca viteazul acela Danko
chiar dacă nu te urmează
hilda locuia-n mansarda gândului tău
știa să gâdile-ntunericul la tălpi
marcând teritoriul cu sânge spurcat
hilda se iubea cu toți foștii în gând
patul o lua fierbinte spre râuri
în noaptea asta
Cain și Abel se nasc siamezi,
bisturiul lunii îi desparte...
păcatul rămâne nepedepsit,
fiecare trecem prin lume
cu două fețe,
cântărim mult, mângâiem puțin...
în
umbra se naște
de la călcâie, în spatele tău
și te urmează,
nici când proiecția ei
este cu mult mai mare decât tine
nu trece în față...
cu ea alături, veninul singurătății
nu are
când se termină vecernia,
timpul se retrage în cântecul bufniței
de pe catapeteasmă...
face pe mortul,
apoi, brusc,
se înfășoară în jurul sfinților,
ca o spirală electrică
și ăștia
e un animal sofisticat
pisica neagră,
îți taie calea când nici nu te-aștepți,
cu întunericul mustind din blăniță...
așa mi s-a întâmplat și mie,
încălțată cu poante de balerină,
la prima mea prezență pe scenă
șerpii silabelor îmi ieșeau din gură șuierând
iar mulțimea cu un entuziasm nedisimulat
mă-ndemna haide haide
eu nu puteam să-i zic atunci
că timpul mi
ora 9
deși nu cred în trucul ubicuității
mă privesc în mai multe oglinzi
nicio urmă de obediență
prieteni
nu vă înghesuiți să mă iubiți toți
într-o zi de luni
florile din
de câte ori cădea din cer câte o stea
tata o prindea din zbor
și-o decupa în chip de femeie
de aceea tata ținea
în bagajele sale de mână
femei inventate
și o foarfecă de tablă
ale
cu trupul țeapăn, privirea drept în față,
spre tine pășeam ca să-nvăț mersul;
după fiecare pas, frica era o stare
pe care o-nchideam în sicriul fluid
al lacrimilor;
când am călcat strâmb,
amely,
bărbații pe care i-am dorit
și bărbații care ne-au dorit
stau acum la aceeași masă,
pământul de sub tălpile lor nu mai arde...
împreună am urcat pe scara dublă-a vieții,
tu
un mort mai puțin nu face adevarul frumos,
iar cei vii nu-și piaptănă freza după el...
așa că du-te unde vezi cu ochii;
noi doi îmbrățișați,iar pe fundal
lumea cu brațele deschise,
am adus pe lume două tăceri:
prima, cea mai grea,
s-a născut când ceasul rău
își plescăia limbile
în saliva timpului...
vânător înverșunat de cuvinte fără soartă
e mâna care-mi
mi-am dezbrăcat toate stările
în tunelul dintre ochiul meu
și strigătul never
unele încă scoteau aburi
peste mort
înțepenind în pupile
ultima întrebare
cămășile fericirii
am trăit povestea mult mai târziu
când ispitele ciuguleau pedigriul
conștiintei mele
și se prindeau în horă
noaptea pe malul râului
până când inelul de logodnă
s-a tot lărgit
privește-te-n oglindă
și spune-mi ce vezi
sfârcuri de întuneric din care
țâșnesc arteziene de lapte acrit
gârla copilăriei bătute-n piroane
mai mișcă oglinda
și spune-mi ce
când am deschis ușa
gâfâind de-ntuneric
coșul pieptului s-a desfăcut
cu scârțâit prelung domestic
și inima mi s-a rostogolit
la picioarele tale
proptindu-se de marginea acelei
la trei ani
prima oară pe scenă
te uitai înspre mine
cu păsări pitite-n priviri
și-ți răspundeam cu gânduri albe
turnai cuvinte în tăcerile mele
și cuvintele se rostogoleau spre
mâna mea, cu inimi crescute
în fiecare deget
pompează în aerul din jur
sângele feciorilor de lele;
acasă, niciun suflet de pază,
doar mustul tăcerii, fermentat,
spală pragul
și
m-am îndrăgostit întâia oară
la trei ani
de un bob de orez
descoperit în praful dușumelei,
era alb și stingher;
i-am închinat de drag o odă,
dar bobului oval
i s-a făcut
lasă-ma să-mi reazem gândurile de tine,
cum timpul își reazemă secundele
de acele ceasornicului;
numai îmbrățișați vom învăța
că pajiștile poeziei
nu sunt făcute
pentru