dacă

foarte fain.....trecut/placut mult poemul...asfixia mecanica, trairea, nostalgia iubirii-n zadar...marile explicatii care conduc spre secretul cel mare..felicitari!

mulțumesc pentru impresiile de lectură.

E un text despre individul (omul) fost si prezent surprins prin constanta lirica.
Textul e bine scris, e vibrant, matuar si sustine cap-coada logica metaforei generale. E un stil neoromantic (daca ar fi sa-l situez cronologic), cu accente fenomenologice, dpdv al expresie filosofice, caci are si de asta. Exp: "cum am devenit tânără într-un trup minuscul și bătrân /
împachetând frumos aripile că nu se știe"
Autorul scrie textul, nu invers. Ceea ce, pentru mine, conteaza.
As mai spune, dar bine ar fi sa nu.
E bun!

mulțumesc pentru lectură și aprecieri. Am zis să scriu un poem de dragoste și a ieșit ce se vede/ ce se citește. Nu știu dacă e neoromantic, modern sau încadrabil într-un alt curent literar, dar am plecat de la ideea unei dependențe afective. Cam asta.

Ce traiesc eu la aceasta varsta: tema ta. Reîntâlnirea imaginară cu o iubire trecută, nu ca vis romantic, ci ca examen interior.
Tonalitatea poemului tau pendulează între luciditate și o foRma de disperare controlată.
Nu există patetism, ci o autoanaliză lucidă a vulnerabilității: iubirea ca dependență, ca rană veche care încă respiră sub piele.
Versurile curg aproape prozastic, dar au o tensiune lirică permanentă:

„te-aș privi cum privești un film într-o scenă-cheie”
„navetist fără cârje între tine și dumnezeul tău”
„dar dragoste/ dragoste nu poți face singur”

Acestea sunt versuri din poem ce nu caută efect, ci adevărul comportamental al iubirii.

„am gura plină de nisip” e o imagine memorabilă , da, simbol al tăcerii forțate, al comunicării imposibile, dar și al rezistenței: printre nisip, „grăunțe de aur”.
Poem - confesiune a maturității: a ști să recunoști în celălalt și decăderea, și sacralitatea trecutului comun.

Textul are o curgere de conștiință (stream of consciousness), care se menține coerentă datorită alternanței între observație și confesiune.
Finalul este excepțional:

„cum am devenit tânără într-un trup minuscul și bătrân / împachetând frumos aripile că nu se știe...”
Această imagine spune multe: un suflet care încă visează, dar își pliază aripile pentru a nu suferi mai mult.
Las stea aprinsa rosie ca focul dragostei!

tocmai când credeam că textul va trece neobservat de editori, vii tu și-mi faci duminica senină! Mulțumesc!

când un cititor rezonează cu trăirile tale, în plus, fiind el însuși un poet apreciat, înseamnă că nu ai scris degeaba. Cineva a înțeles, a simțit în felul tău particular, tema, mesajul. MULȚUMESC!

O iubire care ne “împuținează”, ne activează resentimentele, ranchiuna şi aversiunea, este una toxică şi are tente de filautie, şi aceasta deformează sentimentele, emoțiile şi stările, interpunând distanțe ireconciliabile între parteneri.

cu fiecare dragoste pierdută ne împuținăm, nu este vorba de ură, de ranchiună sau de aversiune, deși aceste trăiri pot apărea, este, în primul rând, pierderea unei părți din tine!