emilian valeriu pal

Mulțumesc pentru apreciere și răbdarea de a citi până la capăt. E drept, un astfel de text solicită pe oricine, dar nu-și avea sensul dacă îl postam altfel.

Din punctul meu de vedere, o supunere prin spunere simplă a unui firesc dramatic, dar nu dramatizat, și un aproape tragic confesional lucid, fără convulsia tragismului. Personal, rezonez întotdeauna cu astfel de texte care devin de fapt voci care mă trag de mânecă și îmi spun "adu-ți degetele în coasta mea".
Nu mă atrage neapărat subiectul textului sau faptul cotidian, ci curajul confesiunii și mecanismele de coping care îl debarasează de zorzoanele inutile ale tristeții și îl trimit în lume firesc și bine făcut. Că tot veni vorba, în opinia mea, partea a doua mi se pare superbă, puternică, perfectă pentru rolul cu care a fost inserată: acela de ancoră între prima și ultima parte, sau cum îmi place să cred, o decorporalizare obligatorie care pregătește suportabilitate a finalului.

Mulțumesc pentru că v-ați rupt din timp și ați zăbovit pe o lectură lungă și nu tocmai comodă, dar mai ales mulțumesc pentru corecturi, înțelegere și empatie.

Cu scuze pentru răspunsul întârziat, inițial pregătisem un punct de vedere lămuritor, dar am realizat că nu interesează decât ca justificare personală. În plus, ar fi atras o atenție nedorită și nemeritată, iar eu, ca toți ceilalți, nu sunt cu stea în frunte ori de neînlocuit.
O să consider întrebarea dvs retorică, pentru că răspunsul îl știți deja. Mulțumesc pentru găzduire în toți acești ani. Numai bine!

Mai întotdeauna ai empatizat cu ceea ce scriu, îți mulțumesc pentru asta și te asigur că empatia a fost reciprocă, de-a lungul anilor. Activitatea mea pe acest site s-a încheiat, dar vorba aia: se întâlnește deal cu deal, darămite, cititor cu texte la care rezonează.

Mulțumesc pentru generozitatea și înțelegerea de care ați dat dovadă de-a lungul timpului.

Am dorit să fie un ultim text postat in acest spațiu, care m-a reprezentat și pe care, sper eu l-am reprezentat cu demnitate. Mulțumesc pentru gânduri și pentru lectura constantă de-a lungul anilor.

pentru că nu știu să gătesc și nici nu prea sunt spiritual în comentarii.
Dar o să risc o apreciere creștinească pentru modul în care textul nu stă la discuții inutile cu cititorul, cam ca Acela care fost ispitit în pustiu și i-a retezat-o scurt ispititorului. Ca mic desculț al cetății ce sunt, e drept că printre osanale, am mai scăpat și un drac la adresa preotului care sfințea mâțișorii poporului adunat pios, și care mă nimerea cu apă sfințită mai tot timpul în barbă, nu in muguri de pe rand.
Ca cititor fără pretenții, am rezonat cu un text unde firescul e la el acasă și curgerea dezinvoltă m-au trimis direct la psalmul 139.

Mulțumesc de atenționare, am corectat cât am putut și tot ce mi-a scăpat, dar auto corectul e jale, mai ales la documente scrise pe dispozitive diferite.
Mulțumesc și de lectură, recunosc, e intimidant și solicitant ca lungime.

Deși în aparență brutal, decis și oarecum predispus la ermetism dogmatic, din punctul meu de vedere un text surprinzător de limpede, condus discret cu o naturalețe spontană și nu exersată, spre un autenticul și perplexitatea tăcerii.
Personal, cred că textul merita un alt titlu, mai ales pentru coeziunea dintre planuri și pentru zicerea asta dintr-o suflare care nu scoate ochii cu metafore țipătoare, nici lunecă în contorsionări imposibile prin alăturări absurde de universuri.

E cu referire la Olanda și la procesul de drenare, pentru că am locuit o vreme într-o astfel de regiune.
Mulțumesc de lectură și semn.

În loc să-mi mulțumești că mi-am rupt din timpul MEU prețios și te-am comentat, tu mă faci proprietar. Ăsta e atac la persoană.
După toată activitatea mea laborioasă de pe acest site, mi se pare strigător la cer (ca atunci când calci pe o piesă lego ori când dai cu degetul mic de la picior de colțul mobilei) că editorii permit acestui troller care se semnează Claudiu Tosa de pe mai multe conturi (inclusiv Revolut) să-și bată joc de autori cu bune intenții și mult mai titrați ca acest pițigoi. Și dacă mă enervez, te acuz și de plagiat ideatic, pentru că e evidentă asemănarea acestui așa zis panflet cu Suferințele tânărului Werter, la pachet cu introspecția sfâșietoare a lui Nick Cave din Higgs bosson blues.

Un ontologic adevărat nu își explică textul, pentru că textul e inspirat de Dumnezeu, iar ceea e inspirat de el e perfect iremediabil.
Și trebuie să înțelegi că, din moment ce ai scris un text, după ce l-ai publicat, nu-ți mai aparține. E AL MEU! Înțelegi? Și îl interpretez cum vreau! :)

O adevărată poezie această explorare chirurgicală, lucidă, a sfâșierii interioare care îl caracterizează pe acest John Carnagea, care nu se poate hotărî dacă își va asuma rolul de Berlioz sau John Doe.
Și da, e un maxim apogeu al existenței pe care oamenii de rând nu l-au luat niciodată în calcul decât atunci când au fost puși în fața faptului împlinit: prematuritatea infinită ca o erecție continuă la gândul propriei creații:)
Și ce mai apreciez e ruperea excelentă a apogeului: exact când cititorul cumulează maximul de empatie pentru personaj și sfâșierea sa, introduci o fată morgana în persoana lui Bebe, care îl face pe cititor să-și contemple propria condamnare la mediocritate:)

Nu m-am referit la textul lui Claudiu Tosa ci la răspunsul dat de Claudiu Tosa.
Iar când am vorbit de selecția naturală am spus că mai ales aici, adică în literatură, e vizibilă în toată splendoarea.
Fiecare înțelege ce vrea și cum vrea. Sunt sătul de persiflările din ultimele zile, așa că înțeleg și eu ironia ta în sensul unei invitații: eu ca oaspete, cu bunul simț care mi-a mai rămas, spun că e târziu și că am stat destul pe aici, vă mulțumesc pentru găzduire, a fost frumos, dar e timpul să mă retrag la casa mea.

Nu am ce discuta cu nimeni în particular sau în privat. Nu sunt aici pentru socializare(există destule astfel de medii în care să mă desfășor), nu sunt aici pentru a ajuta, pentru că nu sunt în măsură să-mi asum o astfel de responsabilitate. Interacționez foarte rar cu cei de pe site, și doar cu cei cu care rezonez din punct de vedere literar sau cultural, iar când o fac, rareori discut problemele siteului. Tot ce am de spus o spun public, nu am nimic de ascuns. Personal, consider că un autor se dezvoltă cel mai bine prin forțe și lecturi proprii, fără recomandări inutile sau forțate. Nu mă cred scriitor, poet sau alte asemenea, dimpotrivă am o greață viscerală față de astfel de etichete și o ignoranță vecină cu prostia față de cei care își arogă un astfel de statut. Prefer să apreciez un text în întregul lui pentru că sunt sigur că autorul lui va reveni pe el la momentul potrivit; prefer să ascult vocea textului, să descopăr intenția autorului, mesajul lui, nu să rescriu textul după cum îmi dictează vocile din capul meu. Comentez rar și doar când rezonez sau am ceva de spus pozitiv. Nu consider necesar să intervin sub fiecare text unde nu am nimic de spus, ori dacă textul e prost. Asta nu înseamnă că nu sunt activ sau neimplicat; mulți dintre noi au învățat să separe viața reală de cea din fața monitorului. Nu mă interesează scriitorul Ionuț Caragea, nu cred că Ionuț Caragea e scriitor, cu atât mai puțin că dispune de aparat critic pentru a ajuta siteul în mod real, dar asta e problema mea. Și admit că poate mă înșel, dar mă înșel pe barba mea. Singura mea problemă e cu membrii care aduc prejudicii de orice fel site-ului și literaturii i în general.
În rest, propunerea membrului Ionuț Caragea implică abdicarea de la anumite principii după care mă ghidez. Întrucât timpul a dovedit că toți cei care au primit -20 și au fost reprimiți nu au meritat numeroasele șanse acordate și au fost excluși din nou (Dragoș Vișan, Rudy, Alberto) consider că renunțarea la principii e primul pas pentru recidivă. Și mai bine mor prost cu principiile mele în dinți, decât să fac figurație ca trestia lui Pascal, înclinâmdu-mă după cum bate vântul.
Repet: nu cer excluderea nimănui, nu mă interesează polemici și conflicte, dar nu înseamnă că nu știu să-mi apăr principiile. Selecția naturală are grijă de toți și toate. Chiar și în literatură. Sau mai ales aici e vizibilă în toată splendoarea.
Asta am avut de spus. E punctul meu de vedere, corect sau eronat, chiar nu mă interesează dacă am sau nu dreptate, am învățat că punctele de vedere sunt doar puncte de vedere, nu adevăruri absolute sau greșeli ireversibile.
În rest, consider că răspunsul lui Claudiu Tosa ar trebui decupat și pus undeva cât mai vizibil, ca o regulă de comportament. Sau avertisment.

Adică victima e vinovată și trebuie să-și ceară scuze. Bravos!

Dincolo de ludicul marcă înregistrată, eu am privit acest text din cu totul alt punct de vedere, un punct de vedere care e posibil să nu fie înțeles. Pentru mine poezia trebuie să miște ceva în mine, să pună simțurile in alertă, să le provoace.
Și nimeni nu poate înțelege mai bine textul decât un abstinent (am trei ani de când nu am pus picătură de alcool în gură, nici măcar salată în oțet), iar puterea acestor versuri de a stârni simțurile, fac din text un test potrivit pentru orice abstinent aflat la început de drum de a-și verifica motivația.

Să ceri mulțumiri pentru că ai scos siteul din letargie (sic!) e ca și cum ai cere ca victima să mulțumească agresorului că i-a scos doi dinți și nu toată dantura. Pentru că tot ce ai făcut tu a fost să-l arunci într-un derizoriu înfiorător.
Ceea ce tu numești cu emfază critică avizată și pe text nu a depășit nivelul unui liceean care dă bacalaureatul și, pentru a umple cât mai multe pagini, răstoarnă o căruță de autori, pentru a impresiona profesorii.
Dar ce e cu adevărat șocant e diferența uriașă dintre lista de lecturi cu care dai tuturor în cap și lipsa de substanță, coerență și, de multe ori, dubla măsură a argumentației tale. Pentru că, pentru a avea substanță, activitatea trebuie să aibă și calitate. Ori la tine, modul de a comenta textele valoroase ( sub pretextul de a ridica nivelul autorului, fără a ține seama de vocea și mesajul fiecărui text în parte) e mai previzibil decât un formular tipizat pe care schimbi doar numele și adresa. Când spun și dublă măsură mă refer la faptul că ai promovat, chiar exaltat uneori, texte incredibil de slabe, și în paralel ai desființat texte bune cu argumente care nu aveau nimic în comun cu un aparat critic serios, cum ar fi, de exemplu, acuzația ta favorită “plagiat ideatic”, sub umbrela căreia forțai sensurile unui text și-l denaturai până se potrivea cu argumentația din mintea ta.
Ai jucat tot timpul la două capete, pozând când în agresor, când victimă. Chiar și aici ai ajuns pentru a plăti polițe. Cine urmărește succesiunea comentariilor, mai întâi i-ai plătit o poliță lui Liviu Nanu, și imediat lui Tosa, pentru ce s-a întâmplat recent într-un offtopic. Deci nu insulta inteligența membrilor, pentru că până și un pițigoi ca mine căruia i-ai dedicat haiku-uri(aici trebuie să remarc o evoluție pozitivă în ce mă privește, pentru că înaintea ta a mai fost unul care stătea noaptea la băut cu Nichita și-mi dedica în privat epitafuri) a căror stângăcie am pus-o pe seama lipsei tale de experiență în această specie literară, deci până și un pițigoi ca mine își dă seama că tu doar încerci, obsedant, să-ți impui punctul de vedere și nimic altceva. Cât de idioți ne crezi să nu ne dăm seama ce sunt, de fapt, parodiile tale ?
Tu ai o problemă cu autocontrolul și încă una foarte mare. S-a întâmplat în mod repetat și sub textele lui George Pașa, Liviu Nanu, Amanda Spulber, dar și alte texte recomandate. Pentru tine nu a fost suficient că ți-ai spus punctul de vedere, a trebuit să revii, de fiecare dată mai furibund, până aproape de hărțuire.
Și George Pașa, și Liviu Nanu, dar și alții ți-au adus la cunoștință faptul că nu doresc sub nicio formă să aibă de-a face cu tine, însă tu, în mod constant și în numele propriei tale libertăți de opinie, i-ai hărțuit și provocat constant.
Asta e activitatea ta pe site in rezumat, din punctul meu de vedere. La care se mai adaugă urechelile autorilor care nu justificau stelele conform standardelor tale (ba le dădeau în cap și cu regulamentul) sau a autorilor care (blasmie! sacrilegiu!) nu îți pupau mâna pentru că ai revărsat asupra lor harul înțelepciunii tale prin comentarii sub textele lor.
Întotdeauna, polemicile de idei, bărbătești, uneori chiar la limita regulamentului, au fost sarea și piperul acestui site. Dar tu ai dovedit că nu poți susține o astfel de polemică. De fiecare dată când cineva te-a luat la bani mărunți ai inceput să jignești grosolan apoi strigai in gura mare atac la persoană. De 24 de ani de când sunt aproape constant pe site, nu am văzut un om mai inconstant și mai lipsit de substanță.
Iar cireșul de pe tort e propunerea ta ca fiecare să facă o dată pe săptămână un comentariu elaborat, fără să ții cont că oamenii chiar au viață personală în afara site-ului, plus faptul că te-ai autopropus editor onorific.
De când sunt aici nu a fost editor care să nu fie nevoit să te țină la -20 și asta din cauza atitudinii tale. Ai făcut paradă cu toți autorii cunoscuți și necunoscuți care au vorbit și au scris despre tine, ai strigat in gura mare de-au căzut zidurile Ierihonului că ai zeci de cărți publicate și ți-ai umflat mușchii pe unde ai vrut.
Când te-am pus la punct m-ai făcut în toate felurile, ajutat și de Vișan și Papadopol și Ilie. Te așteptai să tac?
E prima și ultima oară când o spun: ciocul mic, pentru că nu stai de vorbă cu un ageamiu.
Activitatea mea literară o găsești la biografie sau pe net.
Dacă mă coboram la nivelul tău, îți răspundeam sub mizeria aia de hiaku pe care ai postat-o ca text de sine stătător, deși era comentariul tău sub textul Amandei, dar am preferat să nu mai inflamez spiritele. Mai mult, citisem Bahică în altă parte și am vrut să dau stea, dar când l-am citit aici, tu deja îi plăteai polițe lui Liviu Nanu. Am renunțat, din nou, ca să nu mă trezesc iar cu persiflări porno-erotice evidente de pe stația spațială. Și tot eu sunt troll, pițigoi, ăla care bagă bățul prin gard?
Nu s-a schimbat nimic în toți anii ăștia în ce te privește. Nici scriitura care te-ar fi salvat de la ridicol și nici modul în care ataci pe cei care “își permit” să aibă păreri diferite, considerându-le atacuri și victimizându-te aiurea.
Și da, Liviu are dreptate, prezența ta a îndepărtat autori buni, eu știu trei.
Dacă aș fi fost editor, aș fi preferat o lipsă temporară de inactivitate decât o inundație de mediocritate semnată Caragea. Dar nu sunt și, mai mult decât atât, sunt prea conștient că, atunci când sunt în casa cuiva, dacă nu-mi convine că e apa prea fierbinte sau mâncarea e de post, mulțumesc pentru găzduire, strâng mâna frumos și plec la căsuța mea unde fac ce vreau eu.

Încercând să citesc cu voce tare textul și încercând să ascult vocea lui, ceea ce vrea să transmită autorul, după mintea mea de cititor necizelat ca alții zic și eu așa:

-lunca abia înverzise se referă la timp, la dinamica imagini și nu la însușirea de a fi verde, însușire pe care cred cu tărie că autorul ar fi sugerat -o direct, dacă ar fi avut în intenție acest lucru;

-la fel, respectând vocea textului, pentru mine căruța cu doi cai are rolul de a amplifica metamorfoza, pentru că cititorii știu că un poștalion poate avea și patru, șase, opt sau câți cai se dorește pentru o viteză cât mai mare;

-în fugă pierzându-se: la fel cum unii cititori deduc imaginea dinamică a poștalionului, alți cititori își pot imagina un poștalion static, fie pregătit de călătorie, fie ajuns la destinație, astfel că fuga devine devine o precizare necesară care accentuează dinamismul acelui „înverzise”.
Personal, dacă aș atribui valoare adjectivală acelui gerunziu (pierzându-se) și corelându-l cu apusul, pot lăsa imaginația să-l transforme într-un poștalion al pierzaniei, o pierdere în sensul de degradare a zgomotului fugii, necesară pentru a face loc tăcerii în care crește iarba.

La o primă lectură m-am împiedicat de acel „portal”; inițial mi s-a părut puțin prea modernist, frivol, oarecum părea că nu-i locul lui în întregul atmosferei. În cele din urmă l-am acceptat ca pe un element de rupere a ritmului, de introducere treptată în realitate, necesar în economia textului care începe la un timp mai mult ca perfect (limita unui proces trecut înaintea altui timp trecut), apoi oscilează între un imperfect fără limite temporale precise și același mai mult ca perfect, pentru a se încheia într-un perfect compus care deschide consecința prezentului.
Personal, am rezonat cu acest text încă de când a fost postat, dar nu am avut nici timpul nici starea necesară pentru a lăsa un comentariu pertinent și satisfăcător pentru criticii mai avizați care obișnuiesc să ceară note explicative pentru instelutare de parcă steluțele sau publicarea în nu știu ce reviste literare e parafa perfecțiunii literare.
E un semn de apreciere personal pentru ușurința cu care se construiește descriptivul prin verb, iar nemișcarea invită simțurile la o reverie aproape eremită pentru cei dispuși la o lectură în altă cheie decât cheia franceză cu care maiștrii ingineri încearcă să demonstreze ucenicilor că țeava mai mergea strânsă. Metaforic vorbind, evident.