emilian valeriu pal

Axfisiere - asfixiere

Din punctul meu de vedere un text cu pasaje lucide, care curg bine, dar care îmi dă senzația că devine confuz la final, mai ales la partea cu străinul misterios. Ca cititor, cred că mi-ar fi plăcut să fie inversat finalul, să se termine cu șandramaua.
Și mai cred că ai putea fie să reduci din repetițiile "sper" sau ai putea să folosești un substitut.

Consider complet lipsit de eleganță și gratuit modul în care ați adus în prim plan numele meu și o discuție offtopic, cu atât mai mult cu cât v-am explicat cu subiect și predicat punctul meu de vedere. Nu mă interesează dacă e rea intenție sau pur și simplu manipulare, sunt lucruri care nu au ce căuta pe un site literar.
Din momentul de față, eu pun punct aici oricărei interacțiuni cu dvs, atât în acest spațiu, cât și în alte rețele sau moduri de comunicare.

puțin surprins de rezonarea cu fragmentele postate aici, pe care le-am încercat ca pe un rezumat, oarecum liric la sfârșitul fiecărei zile.
Mulțumesc frumos pentru apreciere și înțelegere.

Am urmărit de la început textele din seria manuscriselor de la Marea Nordului, iar acum le-am recitit integral, la fel de subiectiv raportat la propria experiență. Personal, consider că astfel de fragmente nu se pot citi altfel decât încadrate într-un continuum temporal și spațial în care poți înțelege fix ceea ce încearcă să spună autorul și nu ceea ce ai vrea tu să citești. Chiar dacă acest calup pare puțin mai relaxat (unii ar spune mai diluat) dacă îl plasez în întreg devine, pentru mine, o pauză de respirație necesară, un mecanism reflex de autoreglare a tensiunii pentru a putea continua echilibristica lucidă pe granița pierdere - regăsire.
Dincolo de exotismul necizelat în mod intenționat pentru a nu pierde autenticul, cel mai mult apreciez la acest demers, privit ca întreg, potențialul de document al unei lirici a emigrației, dar nu o lirică ce idealizează în mod inutil și fals locuri sau personaje, țări sau națiuni, ci o lirică răspuns la întrebarea lansată cu multă vreme în urmă de V. Leac: „Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas
blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?”

E ok să nu fie ok. Mulțumesc.

Mulțumesc pentru lectură și consistența aplecării pe text.

Claudiu, Adrian, mulțumesc pentru răbdare, lectură și modul în care ați rezonat. Scuze pentru întârzierea cu care răspund, din păcate, momentan timpul din viața reală își face de cap.

1.Miruna Pîslar – o persoană din șase
2.Gela Enea – bătrânul Ioachim, tânărul Ioachim și invers
3.Dorias Șerbănescu – fotograful de suflete

Potaia pământului, având în vedere urmarea, mi se pare un alt câine ( același pedigree cu al câinelui lui Mat) care spune altfel:

„mori omule
mori pe mine
acum
cât te mai pot lătra
cât mai ești culpabil
cât îți mai ies de sub unghii
păreri’

Iar iepurele ăla șchiop poate fi la fel de bine iepurele care i-a tăiat calea lui Pușkin

Mulțumesc de popas. Bine ai revenit.

Vă mulțumesc frumos pentru atenționare și aplecarea pe text, dar mai ales pentru empatie și pentru că ați pus firescul din voi lângă firescul din mine. Îmi cer scuze că nu vă pot răspunde fiecăruia din lipsă de timp, dar chiar și dacă aș avea, nu știu ce aș putea să spun în fața generozității semnelor.

Da, un singur text. Mulțumesc de semnul de lectură.

În opinia mea un absurd bine temperat, transformat într-un mecanism de coping. Sau realitate alternativă. Remarc, din nou, același echilibru și balans pe o graniță extrem de fragilă pe care puțini reușesc să pășeasca fără să cadă în post apocaliptic sau post umanism. Ca să fiu sincer, taietura imaginilor mi-a adus aminte, involuntar și fără nicio legătură cu stilul, ci cu vocea interioară, de Raftul cu ultimele suflări.
Oricum, pentru mine e o voce poetică bine înfiptă în timpane, o voce care deja și-a găsit locul și felul de a spune ce are de spus.
Aș spune mai multe, dar ca să fiu sincer până la capăt, astfel de texte care provoacă inteligența percepției mă cam intimidează și tot ce-mi rămâne, în lipsa arsenalului critic, e aprecierea de simplu cititor.

Din punctul meu de vedere un text cult, inteligent și bibliofil, suspendat cumva între erudiție și perplexitate. O imagine se dezvoltă pe alta și ce mă face să rezonez e faptul că ele nu caută un efect poetic fatal ci sunt îmblânzite de o mână care știe ce vrea de la scriitura sa, știe să comunice și să atragă fără drame sau breaking news-uri artistice care mizează pe un singur moment. E o tactică interioară care, din punctul meu de vedere, prioritizeaza textul ca întreg, un întreg suficient cât să dea șansa mesajului poetic să se armonizeze cu poeticul ca mesaj.

Din punctul meu de vedere un text strong, scris dintr-o suflare constantă de la început până la final, cu zeflemea bine dozată și strecurată inteligent fix in momentele în care crezi că textul derapează spre un dogmatism insipid. Ca să fiu sincer, prima dată în loc de bătutul clopotelor am citit „băutul” și mi-a stat mintea-n loc la potriveala cu țuica.
Iar finalul ăla frigorific mi-a adus aminte de vremurile în care eram reporter și ajutam infirmierele din spital să ducă la subsol targa cu morți și, într-o zi, s trebuit să ne ascundem vreo oră cu tot cu targă și mort în debaraua cu materiale sanitare pentru că tocmai atunci ajunsese la spital soția însărcinată a decedatului, iar ea încă nu aflase că soțul ei a murit.
Și pentru mine, dincolo de tehnica literară sau stil, asta face un text bun: capacitatea lui de a provoca o simțire chiar dacă te întorci pe urmele tale și nu e nicio firmitură de pâine.

Din punctul meu de vedere un text natural ca cernoziomul și un ludic deschis cât Câmpia Română. Trebuie să recunosc, sunt puțin invidiosul pentru felul în care se așază lucrurile în text, ca și cum ar fi fost deja acolo înainte de a le pune. Ca o paranteză, pe vremuri obișnuiam să ofer și eu buchete de imortele fără să știu ce-s alea, dar îmi plăceau pentru că erau colorate. Până într-o zi de 8 martie când mi-a dat maică-mea cu buchetul în cap și m-a întrebat: chiar așa rea am fost cu tine de mă vrei moartă?
Revenind, ce mă scoate din sărite la modul pozitiv e stăpânirea cu care știi să îmblânzești banalul transformându-l într-un licopen poetic autentic, și starea firească de joc ce transformă fiecare gest rutinat într-un impuls artistic, fără să forțezi ori să scoți ochii cu metafore fatale.

Din punctul meu de vedere, un text cu care am rezonat, perfectibil ca spunere pe alocuri, dar atâta vreme cât textele mele sunt, la rândul lor perfectibile când și dacă voi decide să revin, nu voi da niciodată sfaturi altor, mai ales autorilor capabili să-și gestioneze propriile texte.
Ideea nu e nouă și nici nu cred că s-a mizat pe noutate, ci pe filtrul propriu, sau taraba personală cum ar veni. Pentru mine două imagini dau forța și limpezimea acestui fragment: acel inedit prohab deschis și hainele de la pomenirea de șapte ani.
Finalul e fix cât trebuie de greu și neașteptat, iar doza lui de perplexitate mă trinite involuntar la Arta Popescu, unde Cristi Popescu (nu CTP-ul) se definește ca cel mai mare strângător de negru sub unghii.

Cu cât se străduiesc unii oameni să demonstreze că sunt autentici, cu atât mai mult demonstrează că sunt farseuri. Sau, cu alte cuvinte, cu cât unii autori aglomerează in texte metafore, aforisme și alte asemenea, cu atât mai mult se vor păcăli că ceea ce scriu ei e poezia. Dar aici, din punctul meu de vedere, e o rafală de autenticitate spusă atât de firesc încât ți se pare că respiri cuvinte în loc de aer. Ca să folosesc o descriere mai potrivită, textul ăsta pentru mine e un "consciense round", adică fiecare vers pare un posibil glonț orb care te absolvă de vină, așa cum pe vremuri se întâmpla în plutoanele de execuție, când soldații primeau gloanțe oarbe și unul singur mortal, în așa fel încât fiecare să nu trăiască cu vina de a fi ucis un om.
Fiecare imagine e o rafală și nu știu care e cea decisivă. Iar modul acesta de a te spune liber, ca o revărsare, e singurul mod prin care te poți igieniza cerebral, chiar și pentru o scurtă perioadă. Și trebuie să recunosc, și eu am o problemă cu groparii: tot auzind în ultima vreme "fie-i țărâna ușoară", întrebam de nebun groparii cât de grea e țărâna, dar niciunul n-a știut să-mi răspundă.
Un existențialism visceral, aproape insuportabil de care nu poți scăpa decât prin echilibristica asta de a scrie drept pe rânduri strâmbe, ca excizia unei tumori.

Mulțumesc pentru apreciere și răbdarea de a citi până la capăt. E drept, un astfel de text solicită pe oricine, dar nu-și avea sensul dacă îl postam altfel.