Elena Ratoi

Doamne, când aprinzi o rază undeva la miez de noapte, Varsă-un licăr de lumină și un strop de libertate Peste-un cuget ce mocnește-n bezna iernii-n tihnă, Doamne, Și ar vrea în al uitării somn de

În aur decorați semeți stau arbori din pădure, Nopți reci cu lună plină vin ziua să ni-o fure, Iar vântul cel hoinar prin hornuri se ascunde, Cu-n șuier ce-nfioară în case când pătrunde. O

Nu mai văd chipul tău imprimat pe pereți, Nu adorm iar plângând, chinuind ochii beți, Nu aștept ca să-mi dai la-ntrebări vreun răspuns, Nu ghicesc când apari când de toți te-ai ascuns, Nu mai

Plouă cu vise în noaptea aprinsă, Luceferi ce zboară prin gara încinsă Aprind iz de viață și de speranță, De line suspine și exuberanță. Se-agită dorințe-n valize închise, În cărți poștale ce

Te-aștept să vii! Speranța mai trăiește, Dar zi de zi palpită mai încet. Și inima tot strigă că iubește, Se zbate, plânge și ar fugi din piept! Iar sufletul se-nalță-n slăvi, la înălțime, Ar

Cu corpul plin de răni și fără de speranță Pe munte se ascunde mărețul Decebal. Romanii, fără milă, cu atâta cutezanță I-au înecat regatul în al uitării val. Nu știe care rană îi sângeră mai

Și lumea toată strigă că e hoț. Ar vrea să fugă, dar prins e de mulțime. Îl ceartă și-l blamează toți Că, fără să plătească, a luat o pâine. N-ar fi furat-o, dar al său copil E grav bolnav și

S-a stins un soare ce luă Al neamului orgoliu. Un univers în veci-l urmă Lăsând în urmă doliu. Româna Patrie se-nchina În fața ta, poete, Altar i-a fost vorbirea ta, Ce-o savura cu

Tu taci, când în jurul tău e-o aprigă furtună De hohote și-aplauze, de gemeri și strigări. Un stins ecou adânc în piept îți mai răsună- Îl stingi de tot, arzându-l în năprasnice văpăi. Ce-a

Pe fruntea înălțată ți-au pus cununi de spini Și ca Hristos ai fost bătută tu pe cruce, În cupă-n loc de miere ei ți-au turnat venin Și-au vrut ca-n a uitării beznă să te-arunce. Dar clipa

Un soare roșu răsărise pe cerul cenușiu, Cu-o sete aprigă de sânge cuprinse tot ce-i viu. Blestem ce zeii îl rostiră nimic nu-l prevestea- Era o zi obișnuită senin ce se-ncepea. Veni clipa ce

În fața nimănui nicicând n- am îngenunchiat, Chiar de- nălțate capuri de spezi erau tăiate. Semeț în ochi privit- i- am pe dușmani ne- nfricat, Pe când a noastre inimi strigau: „Vrem

E miezul nopții. E târziu. Afară plouă ne- ncetat Și vântul geme supărat, Zburând sub cerul cenușiu Și-ndepărtat. În sobă focul arde blând. Uitată o carte e deschisă. Cafeaua- n ceașcă

E timpul rozelor ce ard În flăcări roșii de văpăi, Iar din petale scar scântei Ce plâng în lira unui bard. De un parfum de rozmarin Beat vântul zboară-n nicăieri Furând din alte primăveri Un

La capăt de istorie, la mijloc de răscruce, Te-a prins în mreje clipa de ieri ce te desparte; O eră acum renaște, cea veche e pe cruce, Cu ochii îngroziți citești o nouă carte. Trecutul vezi

Orologiu-arată 7 jumătate. Acele-n cadran de parc-au murit. Pe străzi e zgomot. Orașul-furnicar Zvonește-n van că iată s-a trezit Și-mi vine-un gând: dar poate n-a dormit? C-un gust

Scăldată fără milă în chin și umilință De cei ce nu știu de groază și nici de pocăință, Tu ești a noastră mamă și rază de lumină! Căci am băut odată din cupa nedreptății Și- același vânt ne- a

Mi- e dor de vocea ta, de- a tale blânde șoapte, De- a tale mâini iubite ce- n îmbrățișări m- au strâns, De umbra ta cea vie ce rătăcea prin noapte În ceas târziu când neguri în valsuri s- au

În noapte nu se-aude cum bate nici un clopot, Pe cerul fără margini nu licără vreo stea, Doar vîntul suflă-n geamuri și șuieră în hohot De plîns sau bucurie- n-ai să-nțelegi, de-ai