Poezie
Decebal
1 min lectură·
Mediu
Cu corpul plin de răni și fără de speranță
Pe munte se ascunde mărețul Decebal.
Romanii, fără milă, cu atâta cutezanță
I-au înecat regatul în al uitării val.
Nu știe care rană îi sângeră mai tare:
Acea de spezi lăsată sau cea de umilință.
Iar zeii îi acuză întruna de trădare-
Zamolxe i-a distrus și urma de credință.
În mâini îi arde sceptrul, pe cap îi stă cununa
Înfiptă-adânc în plăgi cu sânge- închegat.
Se-aud în vale gemeri și murmure într-una,
Căci morții își îngână destinul renegat.
Nu-i lacrimă să ardă un chip măreț de rege,
Genunchiul nu se-ndoaie-n umilă plecăciune.
În suflet i se-nscrie cu amar o nouă lege
Ce viața i-o sugrumă și-o arde în tăciune.
Și mâna nu-i tresare când paloșul și-l scoate
Din teaca de aramă și-l frutură în vânt,
Și dârz îi taie pieptul ce-a fost ca o cetate,
Iar mândrul corp adoarme în brațe de pământ.
002.121
0