Poezie

Ultima zi în Pompei

2 min lectură·21 octombrie 2016

Mediu

Un soare roșu răsărise pe cerul cenușiu,

Cu-o sete aprigă de sânge cuprinse tot ce-i viu.

Blestem ce zeii îl rostiră nimic nu-l prevestea-

Era o zi obișnuită senin ce se-ncepea.

Veni clipa ce făcu poporul să-și decidă soarta:

Să cadă-n beznă pe vecie, spre rai să-nchidă poarta.

Au crezut că-s demiurgi, mai puri ca orice lumină.

Spre cer un strigăt se-nălță că „Soarta ni se-nchină!”

Dar prea devreme s-au dezis de ființa lor umană,

Căci Hefes în taverna sa simțea o complită rană.

Cum e să fii prea diferit și lor să nu le-asemeni?-

Cel mai frumos e dintre oameni și cel mai urât din semeni.

Și durerea sa de-o viață umpluse tot vulcanul,

Putea distruge omeniri- era și ctitor, și tiranul.

Para furiei cumplite încinse tot văzduhul.

Era un coșmar ce lua viața, moment ce tăia duhul.

Când a fost să vadă fumul cumplit ce se-nălța

Poporu-a recunoscut cu groază nimicnicia sa.

Iar limbi de foc se revărsau să-nghită tot ce-i viu.

Iertare zeilor să ceară acum era târziu.

Lava ca un șarpe înghițea drumuri și castele.

Blesteme, strigăte și plâns se ridicau spre stele.

Toți îngroziți încercau să fugă, dar focul i-a pierdut

Și rând pe rând întreg orașul sub pară a căzut.

A doua zi doar scrumul negru mai fumega încet

Și vântu-n joc s-a prins cu el cântând un sec duet.

Tăcerea de mormânt lăsată ajunse chiar la zei,

Iar cerul trist a plâns căderea mărețului Pompei.

00987

Elena Ratoi. “Ultima zi în Pompei.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/elena-ratoi/poezie/14097908/ultima-zi-in-pompei

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.