cu glas strident mereu impacient
din clanuri cunoscute descendent
grandilocvent în viață corigent
puțin dement drogat și delicvent
de „son papa” de-a pururi dependent
visând la o numire-n
bicefală eroare mustind de hiene,
parazit, ticălos, surogat ce emană
delirante miasme și pânde viclene,
renegat de oglindă, cangrenă umană,
condamnat la uitare, histrion alergând
după
Zănatic Timp,
ai ruginit lumina,
nu joci cinstit,
în umbre dorm altare;
în piatra arsă,
nu-și găsesc hodina
trecute patimi și ninsori arare.
Ascund tentaculara singurare,
în urna de
Nălucire
La noapte, m-oi ascunde în clipa neaieve.
Renunțare
Nu mai zidesc luceferi în trupul fără umbră.
Risipă
Se desfrunzește timpul în clipele de fum.
Departe
La țărmul nopții geme
Vom trece
din colinde-n primăveri,
destinul
l-om topi în jarul verii,
ne-om pribegi
în toamne
și-n tăceri,
din auroră
până-n faptul serii.
Și teamă mi-e
că n-am destule
La gândul tău, mai pune zece,
Și glonțul ține-l pentru vremuri
Când vântul te pătrunde, rece,
En chair et os și o să tremuri,
Vânând balene-n Costa Rica,
Cu trei pirați mai breji ca tine.
De
Sunt om, rătăcesc prin orgolii mărunte,
La porțile lumii îmi face cu ochiul
O stea căzătoare cu plete cărunte,
În glas gângăvit predicându-și deochiul.
Sunt om, nepoftit am să beau din
Îmi vând singurătatea...
În ochiul beat de verde, de-nalturi hămesite,
Luându-și chip de vameși, năieri fără corăbii,
Omături de-altădată, cu tălpile rănite,
Cad unul câte unul, sub lovituri de
De dincolo de lume, tu sorii îi aprinde,
În piatra aspră, taie-i amiezii înc-o treaptă.
Sfidând tălmăcitorul de semne zăbovinde,
Adânc percep eternul. Îngreunat, așteaptă
La masa lui, logodna
Lăuta-i fără corzi, tăcut e Pan,
Viforniței din mine mă predau,
Aiurea liber frâu plânsorii dau,
Gârbaciul clipei șuieră avan.
Cerșesc genunii ploile de scrum,
Se spintecă-n prescuri
Nu regret nimic, e prea târziu,
Morții-i dau cu tifla, ticăloasă,
Sunt ce-am fost și-oi fi ce vreau să fiu,
Știu că mâine viața-i mai frumoasă.
Nu mă spovedesc, nu mă jelesc,
Până-n seară pun
În templul vremii, doarme chihlimbar
amurg râvnind la nopți cu sânziene
și picură lumini nepământene
livada ursitoarelor de har.
Mai fumegă sub zare veșnicii,
tot lunecând în piatra de
Te-am căutat
în toamne florentine
și în ghiocul iernilor nomade,
în ierburi
descântate pe coline,
în stele fără nume
și-n monade.
Te-am căutat
când luna pe uluce
vremelnice sidefuri mai
dormi să-ți fie somnul blând
doar al meu e cam bolând
și aleargă-n trap nebun
pân\' la tine în cătun
să iubească până moare
până o striga că-l doare
trup de leu vânând poteci
să-l
nepoatei mele Miruna-Maria
Auzi cum cântă-n depărtări
copila,
purtând în palme dorul meu amar?
Când mă va căuta,
voi fi argila
scăldată-n brume, toamnelor în dar.
Și-n ceruri
Și cad amurguri, unul câte unul,
Rodind astenic drumul înspre cruce.
Sunt vinovată, Doamne, vinovată!
Te-am implorat să-mi dai cât nu pot duce.
În ochiul toamnei, ard lumini tardive,
Mult
În rosturi albe, încă plouă gri,
Demult, de dinlăuntru,-s dezertoare,
Învinsă de „a fi, sau a nu fi”,
Măsor plecarea-n cârduri de cocoare...
Din dogme vechi, adun răsplăți hilare,
Final
În viul nopții, gândul mi-l asmut,
Să calce în copite azimuturi,
Păcate vechi, uitate-n începuturi,
S-azvârlă ereziile sub scut.
Îmi cade stihul, repede, sub cnut,
Și fluturi se ascund în
Târziuri de noapte,
cu tâmplele arse,
de-a rândul vor trece, flămânde, bătrâne.
Poemele mele,
prea sterpe și hâde,
latente acorduri nu pot să îngâne.
Cad stelele toate,
năvodul
„cum să mă lupt cu tine moarte cum e
să-ți smulg rărunchii să-ți sugrum gâtlejul”
(Adrian Munteanu)
ți-ai pus odăjdii tu mironosiță
săpând în trupul încă alb în noapte
beteagă vrere și
Câte cărări
au rămas neumblate,
leacul să-mi aflu în sterpe povețe?
Nadă golgotei,
nesomnului pradă,
iernile chem la eterne ospețe.
Zac în Arcadii
căzute-n rugină
veștede clipe, haotice,
Plouă cu miresme. Dinastii de vorbe
drum în piatră taie, desfrunzind cărări.
N-am zăpezi destule, să le-ngrop pe toate
albele rusalce dănțuind sub zări.
Ape se despică, nesfârșite ape,
slovele
EM