Drumul robilor are un capăt aici
și unul cine știe unde;
Când s-o fi învechit vremea?
Oameni și păsări,
fluturi și arbori,
când s-or fi trecut?
Uite cum se scutură vulturii
de văzduh!
Ai
Final de poem izgonit în abside
Astenic se pierde-n refugii beárte;
Se lasă cortina, iluzii perfide
Metafore nopții bătrâne împarte.
Final de poem veșmântat în omături
Se-nfruptă din somn
Mirunei-Maria
Ia seama, din norduri cu miez de poveste
Coboară-mpărați cu privirea blajină,
În straie nălbite în ape celeste,
Uscate pe prund mirosind a sulfină.
Ia seama, când noaptea se
cu glas strident mereu impacient
din clanuri cunoscute descendent
grandilocvent în viață corigent
puțin dement drogat și delicvent
de „son papa” de-a pururi dependent
visând la o numire-n
În rosturi albe, încă plouă gri,
Demult, de dinlăuntru,-s dezertoare,
Învinsă de „a fi, sau a nu fi”,
Măsor plecarea-n cârduri de cocoare...
Din dogme vechi, adun răsplăți hilare,
Final
Să lăsăm orice glumă la o parte. Protestez! Să vă explic. Am postat o poezie – un banc versificat. Nu am avut un eufemism pentru substantivul „curvari”. Prin urmare, el a apărut în text, iar el,
În ierburi se-aruncă
mere domnești,
coapte sub zodii
cu pinteni de foc,
în adânc
mă umbresc vremi de povești,
fluier de fag,
fluier de soc.
Doruri ascunse-n
fântâni de
semințele
cad
avide de rod
ruga
se cerne
golită de stele
jur împrejur,
tăinuitele mele
lacrimi
amare
suspinului nod
mă visează
hotarul
pe drum sidefat
fără stavilă
curg
Aromitor vlăstar de vers hoinar
Pogoară din icoană bizantină,
Târzii risipe-și saltă tot mai rar
Pasul pe drum de cețuri și de tină.
Izvoare curg fierbinți, râvnind prelung
La clipa albă
râuri de foc
prea mult zăgăzuite
mușcă cu sete
trupul de vestală
somnul
adună-n podul palmei
clipa
și îi zidește-n cer
o catedrală
dantele roșii
negre
albe
moi
delirul și-l
Pământul cel hulpav
înghite
om după om,
om lângă om.
Îi rânduiește pe toți
în Neființă
și-și mângâie
pântecele,
îndestulatul.
Într-o bună zi, se va desface
în fărâme,
de prea mult
Ales în pas allegro de istm - avar irod,
Cioplind în trupul toamnei nespusele poeme,
Obolul dai tăcerii. Neîntâmplat exod
Asmute pietre roșii - sigilii peste vreme.
Þi-e drumul așternut,
Ia taci! Se-aud cocoare-n depărtări,
Cădelnițând ninsori ce n-or să vină.
În somn rănit, lupi albi își fac cărări,
Pândind căderi, ochi lacomi de jivină.
Hei, ádu-mi verbul lângă mâna
După cum știți, România este cunoscută pretutindeni în lume. Așa am învățat noi la școală, nu? Pentru întărirea afirmațiilor mele, reproduc dialogul dintre nora mea și o demult octogenară din
Vom trece
din colinde-n primăveri,
destinul
l-om topi în jarul verii,
ne-om pribegi
în toamne
și-n tăceri,
din auroră
până-n faptul serii.
Și teamă mi-e
că n-am destule
Nu-mi cere să uit de furtuni și de ploaie,
De umbre dormind – amăgiri istovite.
La marginea nopții, pe țărm aruncate,
Epave-s acum vălurite ispite.
Destinu-mplinește și dăruie-mi clipa
Furată
„cum să mă lupt cu tine moarte cum e
să-ți smulg rărunchii să-ți sugrum gâtlejul”
(Adrian Munteanu)
ți-ai pus odăjdii tu mironosiță
săpând în trupul încă alb în noapte
beteagă vrere și
Dincolo de cer
și dincolo de mine,
e apă, e foc;
curgere lină,
senină,
și tu,
în palmele mele - cântare și dor,
atât de aproape,
atât de departe...
O mie de seri vor mai trece
până
E prea îngustă puntea și-i prea grăbit Arcașul
Ființa să mi-o treacă în poze-ngălbenite.
Pe rând se-nalță troițe, când zorii ard alene,
Din tainice canoane și toamne pe sfârșite.
Râvnesc
Tu cetluiește-mi cerul în piatra temătoare
Și duhul înnoptării amână-l ceasuri multe!
În slobode soroace, hotarele oculte
Le țintuie-n poeme învinse de ninsoare!
Tu cetluiește-mi teama când
EM