Ela Victoria Luca

mi se pare mie mi se pare că se închid prea brusc luminile se lasă cortina mult prea jos pe o scenă pe care nu ajung nici primăvara asta nici peste alte anotimpuri și ce contează și ce este

Vor amuți îngerii închiși sub pământuri fără lacrimi plânse de ochii lor nevăzuți fără palme ude și fără trupuri vii. Vor stinge negrul vor aprinde focurile omului pierit să-l descânte pentru o

ce simplu îmi pare ce simplu se are un plop înfrunzit pe o zare ce simplu un mac se arde în roșu firesc se-ntrezare un picur de ploaie ce simplu se rămâne o piatră în loc se face oglindă un

nu am mai fost de câteva inimi la cumpărături de când mi-ai spus că pe iubirea mea nu-i lipită nici o etichetă, nici un nume, nici un cod că nu ai cum să o iei așa, fără să știi ce te costă la

Sună ca și cum ar fi imposibil, ca și cum munții ar vorbi, ca și cum marea ar tăcea, ca și cum soarele ar striga, ca și cum pietrele ar țiui... peștii ar muri, păsările n-ar cânta... Tăcerea din

din pânza de păianjen a frunții nasc labirinturi în mirare răsar ușor ușor liane în fantezii revelatoare rod necuprins în idolatrii tăinuind în materii neînduplecare lumini dense pătrunse

se naște, din negru albul se naște firave făpturi de cețuri mirate posomorâte, umbrite, secate urmează albul ceva mai discret pași năuciți parcă de moarte (mai sunt aici dualități

Înapoi nu pot da înapoi nici măcar podul suspendat el mă dorește întinsă peste fiordurile tale în căușul sângelui mov valuri se strâng din apusuri. Înapoi nu pot strivi înapoi nici măcar

șchiop de trei vieți sufletul meu nu își mai cheamă nemurirea în foc zice că l-au luat apele sâmbetei peste picior și a prins greșit mersul pe dos al vremurilor Iacov în mine strigă

clar de-albastru pașii tăi au ecouri ascunzând pești prin iluzii înțelept eu aștept un semn un sens traiul secundelor fluid între stânci țărmuri bătrâne au încărunțit înspre tine trăind alte

Răsărite azi se scutură-n genune flori de colț dalbe

îți spusesem la ciocolata albă de ieri vor fi trenuri cu soarta înspre apus mereu destinații pierdute vor străbate lumea invers uneori pentru tine sau poate pur și simplu vor opri în altă gară

desprinsă de timp orhidee albastră caută vise nestins în nisip val rostogolind țărmuri amiază roșind cărări indigo nocturnă dinspre șoapte doruri de perle neguri lucioase tremur

vino tu astăzi în mantie nisipurile se dezgolesc de scoici sub sărutări înroșite pe apus ochii tăi dansează-n dragoste noaptea îmi fac somnul lumină îmi fac dorință și vină fosfor

Prima dată plângeai, făptură ascunzându-te pe treptele pe care urcai de ani, sunând la aceeași ușă. Ferindu-ți privirea, discreția ta amuțea până și tăcerile din gând. Te întâlneam mereu în

Iernile și-au pierdut lumina din gutuia așternută mereu la aceeași fereastră, la camera dinspre stradă. Cred că nu au mai înfrunzit cei doi plopi de atunci. Și nici gutuiul nu a mai rodit vreodată.

Bărbații și femeile se iubesc din totdeauna, bărbații și femeile se urăsc din totdeauna. E simplu. Însă nu despre asta este vorba aici... Iubim. Mereu. În altă parte. Întâi am ales să iubim cu

Copacul nu-și află rădăcinile din clipele rotunjindu-i trupul își crește frunzele mai încet mai înalt spre pământ înghețat-au uneori corolele, alteori surcelele niciodată culori

Eu nu iubesc marea, mi-ai spus înghețat în neiubire am crezut că ești demon sau poate înger întors căzând nu fără rost dincolo de indigo de sidef de viori de firesc Eu nu pot iubi marea,

Credem că suntem doar doi atunci când privim un autoportret. El, pictorul, tu, privitorul. Pentru a-și picta chipul, el are o oglindă, indispensabilă, nici măcar o fotografie nu i-ar fi îndeajuns, cu

Mi-am ridicat piciorul până-n stânca acelui munte unde tu despicai în două secundele Și mâinile mi le împleteam înnoptând peste hăuri când ți se stingeau ochii peste norii minutelor

Ondina răsfrânt-a coralii aspriți în vârtejuri de vise-căluți învârtind curcubee rostogolindu-se-n sidefiu prea rotund noaptea picurând luna în soartă (Să nu fim toți doar zei