Ela Victoria Luca

astăzi nu nu îmi da nici o inimă abia de pot trăi cu sistola mea incompletă nu îmi lăsa trandafiri abia de-mi amintesc cum iubești secretele mele de fată pe care nu ți le-am putut

mama îmi arată o vitrină cu obiecte stranii - văd limpede cum se preling mâinile peste tot - obiectele par morți care umblă cuminți printre noi traversează spații indigo le conturez în cărbune

Mi-ai prins scoicile de glezne să le port nopțile cu înțelepciune, ca o trenă de viață sfărâmată la fiecare umblet al stelelor. Galaxiile n-ar fi trebuit să poarte nume. Sau măcar de s-ar fi numit ca

și frații și surorile și ei părinții adormiți lângă sălcii mi s-au așezat pe degete mi-au lăsat urme pe claviculă pe ziduri pe uși semne lente ce îmi deschid în fiecare dimineață visul o

noaptea e cartea pe care nu o voi scrie vreodată maiestuoasă ea legată în pielea timpului paginile nu i se rup pătate de oameni se deschid numai rațiunii fără adormire eu nu o mai scriu

iei timpul în balanță și fugi printre norii tăi ca o maree fără reflux te-aș opri un minut să-ți scutur umerii înmarmorați se vor sparge de ei uneori privirile femeilor pătimașe și filmul se va

demult o stea de sâmbătă mi-a dat trup și m-a lăsat din pântec într-o lume a plumbului saturniană din coloană spre creștet iau apele în șapte și le răsfir înspre luna a noua copiii

se deschid ferestre spre întuneric, darius, într-o liniște tulburată numai de trecerea peștilor spre delta morții. am descoperit un oraș cu umbre, de vii și nevii deopotrivă. se plimbau la braț pe

în care ceas mă vei naște femeie? în cel în care voi muri atunci vei nunti apa cu sângele și nu vei mai uita să te îmbraci în frig până la viață vei scrie despre cum se bea vinul înainte de

și am nevoie de viață am nevoie de viața asta pur și simplu fiecare oraș prin care am trecut mi-a adus câte un mort fiecare stradă pe care merg dimineața are miros de migdale am o inimă

evadăm în cuvinte. singura poartă deschisă, dincolo de care nu ne mai așteptăm. pre-simțim ecoul unei litere, rostită doar pentru a nu muri în noi. în preajma hârtiei, creponăm iluzii, vedenii,

stau în linia soarelui aș vrea să îmi crească un trup în care să nu mai am umbre aștept să rămân ceea ce sunt privesc spre mine cu teama că frigul are mâini fără sfârșit îmi va cuprinde

mi-e rău de cuvinte poate unele erau galben-verzui ca fierea și nu mi-am dat seama când le-am rostogolit întâi pe buze și nu știu când au ajuns în partea de sus a stomacului cred că acolo s-a

întinși în noi așa plante năucite de arșiță ne adorăm când ceilalți își dezmembrează visele ascultăm cum le sună stingerea și refuzăm să îi urmăm purtăm însemne mai largi decât gurile