somnul fără trezire

se deschid ferestre spre întuneric, darius, într-o liniște tulburată numai de trecerea peștilor spre delta morții. am descoperit un oraș cu umbre, de vii și nevii deopotrivă. se plimbau la braț pe marile bulevarde lactee, râdeau nonșalant, eu contemplam înspăimântată fiecare urmă de sânge în care se mai scriau iubiri, nunți, nașteri. ei se adăposteau de ploi, nu simțeau binecuvântarea. eu lăsam ploaia prin mine, o primeam cu deschiderea pleoapelor, cu deschiderea venelor, să intre toată deodată, să mă transform în oceanul picăturilor ei, să mă simt pură. altfel nu pot respira, darius. orașul acela m-a secătuit, am rămas cu o inimă amară și trei amintiri, toate din alt timp. am plecat în ceasul al treisprezecelea, când viii și neviii își împărțeau tărâmurile. am găsit poarta vântului, am pășit prin ea și m-am trezit aici, în camera mea. era la fel de însorită și albă. sentimentul că ești întreg, darius, nu e cu nimic egalabil, nici măcar cu cea mai intensă plăcere când facem dragoste, cu pasiunea de dincolo de viață. nu mai vreau să adorm. mă pândesc uneori primejdiile unui somn fără leac, fără trezire, ultima odihnă în care aș rămâne ca într-o peșteră de sare. să mă trezești, de-acolo din visul tău, să mă privești cum încerc să păstrez încă firul continuu. să mă mai lași o vreme trăind, atât cât să îmi duc menirea până la ultimul om ce mi-e dat să-l ating. vrei un ceai de busuioc?