Ela Victoria Luca

Ochiul acesta prin care deslușești versurile nu a lăsat jocurile de ape fără urme de spirit și nici anima incompletă fără un anume adagio.
Ai reușit să vezi prin transparența cor-in-don-ului matul ceramic al timpului prin care ochiul mereu văzător, pictat etern acolo, ca o antică apariție, lasă arabescuri începute spre alte deveniri. Dispar cioburile de gând când pictezi cu sensul învăluirii. Rama din lemn de santal încadrează alți doi timpi al poemului.
Mulțumesc pentru cum dai și astăzi fire de interpretare ce deschid lumi interioare luminate discret.

Ela

La acest vernisaj uneori auzi îngerii, alteori auzi oamneii, întotdeauna dispărem de undeva pentru a apărea altfel sau în alte locuri mai benefice nouă.
Mulțumesc pentru fina ta apariție printre cuvintele mele.

Ela

Bun revenit! Ne regăsim. Poezii, scenete, sonete, cântece... Toate cele. Eu, ca de obicei când apar, este ora 9. Voi găsi lucrurile în desfășurare, scena este deschisă, pentru cei noi, pentru cei din totdeauna, pentru cei ce apar.
Să ne regăsim, microfonul acela singuratic ne aștepată.

Ela

Un poem al destinului. Versurile prime se pot alătura versurilor finale și sensurile se completează într-o rară armonie a spiritului anulând dualitatea:

\"ne întoarcem mereu în același loc\"
\"în nesfîrșirea albastră a somnului\"

\"precum anghilele fii risipitori\"
\"ca un manunchi de păpădii\"

\"persistăm în răspunsuri descoperind întrebările\"
\"deși apropierea îngerilor ne va spulbera gîndurile\".

Pentru mine este o redescoperire a \"sargasselor\", una din acele rare poeme în care totul capătăt sens din sens, oricum ai citi. Este ca și cum ai privi în palma domnului linia omului sau altceva, mai înalt: \"ni se trage linia căutării din aripile palmei
acolo apusuri mor în roșu desfigurat spre toamnă\".
Fiecare vers îmi duce gândul spre o sculptură a lui Rodin, \"La Main de Dieu\", ce ține trupurile și \"descoperim conturul trupurilor noastre tot mai goale în fiecare seară
îngrămădite încolăcite în jurul gîndului duminică
în locul acela în care noduroase rădăcini\".

Căiutări perpetue, poemele sunt fără răspunsuri ori întrebări, sunt treceri prin spiralele \"începutului\".

Profeția este percepută în doi timpi.
Primește, Virgil, imaginea pe care poemul mi-a redeschis-o astăzi. Mulțumesc.

Maria, apreciez îndeosebi varietatea nuanțelor acestui eseu dăruit Radmilei. Începând cu un poem al ei, pe o imagine de verde curgător, continuând cu hazul și inspiratele catrene ale lui Ion Diviza, intersectând poemul Andei Andrieș ce reunește în armonie titluri ale scrierilor poetei, și urarea lui Mihai Cucearavii, într-o lumine argintie de suflet, așezându-se în pragul sensibilității lui Victor Marinescu, acest eseu are o însă o poartă a mariei spre un dialog interogativ, imaginar, între ea și poetă, care este de o frumusețe și o profunzime rară. Finalul lăsat confesiunilor deschide eseul spre pagini de spirit auriu și fiecare vers sau rând aici descoperite merită păstrate într-o palmă a spiritului de august al nașterilor sfinte.
\"Apoi mă-ncuie-n stîna nopții,
Mi-aruncă cîte-un smoc de vis,
Îmi mulge vlaga-n fața porții
Și mă împinge în abis.\"

Radmila, încântarea mea de a te descoperi altfel îmi dă frumoasa clipă de a-ți dărui aici câteva versuri-confesiune, cărora le voi alătura o simplă imagine. Prin ceea ce ființa ta subtilă și fină este în esența ta, vei auge să culegi boabele de noroc și să faci din ele cedrii de viață înaltă.

întreabă-mă dacă am perle verzi la încheietura mâinilor
îți voi lăsa frunze din mine întotdeauna în roșu stins
știi-vei atunci cum am apus întru a răsări la marginea sidefie a pământului
fără a da ocol îngerilor în plutirea gândului pe ape
mă așez doar un an pe o felie de lună
uneori mi-e dor să fac din noapte mantia mea norocoasă
te vei știi fără nici o întrebare
cum devin peste ani doar o femeie în viață frumoasă



Felicitări și admirația mea, Maria!
Primește darul acesta în splendoarea sa, Radmila! Poezia are suflet prin sufletele și spiritul celor ce o scriu agale și ne-o dăruiesc într-o simplitate a respirațiilor sublime.

Drag vouă, Ela

Uneori sunt prinse în nuanțele vieții doar cele în care se pictează un tablou absurd. E un arabesc al mâinilor încojurând o dispariție necesară a albastrului-minune de pe un chip fără nume. Aici, cuvintele au doar un parfum de santal. Sentimentele ce te-au invadat sunt apele care diluează acuarelele. Mulțumesc, ai fost un fin privitor la vernisajul disparițiilor.

Ela

Mersul tău prin această albie, între palpabil și intangibil, între sacrul trecerlor și profanul indelebil, printre simple cuvinte ce parcă sutn inventate de când lumea, dar mereu după senzorialul dat, mă atinge, căci ai văzut, ai avut umărul drept și pasul înalt. Mulțumesc, revii acolo unde trupul cuvintelor îți ating spiritul.

Ela

Poemul unei călătorii fără hotar, din sine, printre cei ce sunt înrădăcinați în Sine „cine... și mai cine... tu erai tată”. Simboluri grăitoare despre toate încercările prin care trecem pentru a nu lăsa alte urme decât „statui transparente”: nordul „înghițit” al ființei, iubirea în loc de umbră, permisul (codul, încifrarea, mereu o taină dincolo, tăinuire la care numai noi știm accesul), „tăcerile bilete de liberă trecere” în „orașul din mijlocul pământului”, miezul acela de spirit întors în lumină, unde „verdele bagio” al vieții nu are locuri goale, căci „toate veneau de la sine”. Șarpele, „brățara vie”, senzual, într-o dublă apariție mereu, dătător de viață dar și de moarte, aici își ia libertatea la încheietură. Sensul se nuanțează nu spre zbor al păsării, cu spre agățarea ei de linia orizontului, prinderea ei acolo unde pământul se întâlnește cu cerul, sufletul-pasăre acolo pare să rămână suspendat. Imagini duale create prin derularea a două vieți, ori poate mai multe („și mai cine”), nu aici este cheia. „Spălarea pe mâini” înainte de a face dragoste, spre a lăsa colbul de pe trup, păcatul posibil, și dragostea să fie înspre orizont.
Călătoria se reia, firesc. În ultima strofă, unde claritatea imaginii, a trăirii și a sensului este fără umbră, „călătorul” lasă o piatră rară de liric prin care femininul este decantat până la esențele originare și își regăsește tatăl, creatorul, protectorul, continuatorul existenței.

„apoi am plecat din orașul cu statui transparente
viața era pe undeva pe la mijlocul trenului avea loc lângă geam
între un rondo violet și zgomotul nordului
toamna îmi creștea muguri de poeme sub piele
tu erai tată”


Dimensiuni polare, mereu în spirale de sens, imagini dublate mereu de un negativ, reușita unei linii melodice în armonie, toate aceste cuvântări ale poetului spre lumea interioară și spre cea de dincolo de el poartă acum semnul meu de încântare și de prezență aici.

Daniel, fiecare aparitie a ta intr-o pagina sau intr-o carte este semn ca pasii prin arta ti-au fost haraziti. Sa te scrii pentru a te lasa dincolo de timp, noua, celor ce cautam in lume valori trainice.
Felicitari si astep alte poeme, in alte pagini, prin carti, oriunde vor aparea. Meriti permanentizarea lor si a numelui tau.
Adi Cristi, pentru ca aduni semne ale trecerii noastre prin timpurile astea, gratitudinea mea.
Drag, Ela

Dana, știu că ar fi rezistatla încadrearea \"poezie\", cum încă eu eram cea fără margini, l-am lăsat la \"Jurnal\", întemeiată fiind alegerea. Mulțumesc pentru că poți să îmi vezi construcția rezistentă. :)

Bodogănel, ni la el! Se făcu șugubăț, deși se cam zgârie în ghimpii ceia cei mulți și ruginiți. Apăi, frate, de-oi avea nevoie de o îngrijire pentru \"ghimpele devenit uman\" să știi că există Samu la Baia Mare și vin fetele asistentele cochetele și te resuscitează. Inima să bată, altfel, gânduri bune sunt. :) Mulțumesc, am râs, uneori uit că râsul - în afară că îngrașă ;))) - este viață.

Ioane, no, apăi hai să înțelegem împărțeala: ce-i frumos poate fi vicios, dar ce-i vicios o putea fi frumos? :)))) Îmi plăcu tare acea întoarecere de cuvinte, mai ales că dezmărginirea mea unduioasă nu este și vicioasă. Să vedem noi cum o fi cu cercul. :))))

Mulțam vouă, Ela

E simplu: când ochiul nu mai există, simțurile capătă alte dimensiuni, umblăm cu mâinile pentru a atinge obiectele, lucrurile, totul. Era doar un altfel e umblet. Umbăm cu gândul, cu trupul, cu privirea, cu mâinile... Mai mult, ar însemna să spun prea mult. Mulțumesc.
Ela

Pentru invitația pe care Ion Diviza ne-o oferă într-un gest de luat în seamă și de urmat, pentru felul cum, prin umor, catrene, epigrame, o bună parte din ceea ce trăim zilnic poate deveni \"festival național\" și ne poate reda spiritul jucăuș, râsul cel vitalizant, precum și succesul unor întâlniri la aceeași masă a Agoniei, de astă dată și în Cluj primiți, mă bucură să felicit cu tot dragul me ceea ce putem dărui oamenilor atât de simplu.

în septembrie românul
se lăsă iarăși de muncă
și cum este el, hapsânul,
se-apucă de caterincă!

și la Cluj se potoli
când în casa epigramei
premiul îl tot ocoli:
ajunse în pragul dramei.

dar se resemnă românu\'
cu-un catren și el micuț
și se-nscrise pen\' la anu\'
dar căzu din lac în puț

Ioane, felicitări, mult succes și sper premiul să îl capete cel pe care îl va \"săgeta ideea\" și care agonizează cu haz. :)

Andu, imperativul era auzit sub forma rugăminții. Însă recitind, am lăsat tonul altfel. Din Beethoven, prefer „Sonata lunii”, nu patetica, de aceea îți mulțumesc pentru că mi-ai amintit asta, fără să o știi.
Pământul acesta pe care ai călcat astăzi are în el un trandafir japonez îngropat.
Mulțumesc pentru că ai găsit felul în care să îmi șlefuiești pietrele albastre, fără inelul versurilor, doar cu auriul steluței.
O noapte de veghe și de poezie, aici.

Ela

Sonetul \"CLI\" de Shakespeare... Este unul din cele pe care le aud în suflet din adolescență. Uite îmi amintesc continuarea, de fapt alte versuri, nu mai știu clar, poate le greșesc, dar aici nu mai contează. Oricum nu am greșit acolo unde se consideră:

\"...parcă și sufletul îi spune cărnii mele/că-n dragoste triumfă iar ea-ncearcă/trofeu râvnit în toate să apară/sub ochii mei și cu mândrie umblă/să-mi fie poate calul de povară/care-și împarte umbra cu-a mea umbră\"...

Mulțumesc, mi-a adus aproape ceva esențial mie.

Ela

Sonet cu subtitlul ales în joc de cuvinte ce continuă ideea din titlu ca un adagio, neîncătușând libertatea expresiei în definitivul sensurilor.
14 întâmplări stranii, în sensul de \"inquiètante etrangeté\" - acea neliniștitoare stranietate, familiară tototdată - îmi par versurile tale de astăzi, purtând un pas sau doi al figurilor de stil pe muzica unor mandoline abia auzibile în nocturnă, pe sub balconul imaginar sau imaginat deasupra șotronului, acolo unde \"vin raze pe care doar luna le urcă\".
Îndeosebi remarc alăturările: \"pasul blănit în zvâcnirea secretă\", \"e rost potrivirii cu ochi prin perete\", \"și iarba simțim cum ne iese din fire\", \"cu fumul furtunii pe-alee, vii încă\"... De le-aș așterne unul după altul, aceste versuri ar crea un mic poem de sine stătător.
Ajungând la final, am rămas ușor \"mușcată\" de ploaia de sensuri lăsate de tine în doar două versuri:

\"în lanț de șotroane, cât ploaia ne latră,
murim, primind viața ca ultimă piatră\"

E rost de toamnă, când șotronul vieții se joacă în doi, pe rând. Niciodată mai mult decât aruncarea pietrei.
Citind sonetele tale, iarăși, mă gândesc la neîntâmplarea ce \"umbra-i ne scurmă\".

Ela

Sunt momente în viață când se întâmplă neîntemeiat să fii luat drept ceea ce nu ai putea fi vreodată, când sub cuvinte devii piatră și atât. Orice vers acum deja nu mai merge spre poezie, ci spre pământul care nu mai vorbește decât despre cum este să rămâi tu însuți; altfel, te irosești... în van.
Mulțumesc, dacă am putut fi, aici, eu alături și în raport cu ceea ce sunt eu pentru mine, înseamnă că măcar ochii tăi văd ceea ce alți ochi nu vor putea vedea decât după straturi și straturi pământii.
Ela

Multumim, Maria, pentru anuntarea acestui eveniment. Daniel, sa iti fie deschise rafturile din sufletele cititorilor, pentru ca ei sa te citeasca mereu pe indelete si sa te caute in fiecare cuvint ca intr-o poezie fara sfirsit. Felicitari si multe flori de gind din partea mea.

Ela

„aici se află lumina înrobitoare a laptelui
în sânii acestor clipe fecunde în care
mă tăvălesc pe lespezile de până la tine”

Epistolă-poem, despre o iubire ca un „trofeu din coarne de cerb”, scrisă în gravitatea discursului meditativ și elaborând pierderile sufletești prin metafore ce exprimă, temperat, în spirale, începuturi și sfârșituri: „lumina înrobitoare a laptelui”, “sânii acestor clipe fecunde”, “aș cere morții să mă înceapă ca să mă închei tu”.
O călătorie imaginară spre “el”-pereche, fără a atinge prin cuvânt timpurile împărtășite, pașii în doi:

“nu-ți mai știu pasul
că poate el a uitat și drumul și casa
și s-a oprit
rătăcindu-mă”

Feminitate ce se caută pe sine prin reflectarea, în oglinda unui bărbat, a unei iubiri fără destin împlinit:
„pentru ce toată această oxidare de gând/când de fapt tot ce vrem e doar încă un/vanitos curaj de a da bir cu fugiții din fața vieții”
Din acest ansamblu poetic, remarc și unde ar fi un \"obstacol\" în expresie: „aș putea lupta cu pasul meu ce mă întrece mereu/dar pentru ce toată această forțare a mâinii lui Dumnezeu”. Aici se accentuează lupta continuă cu tine însăți, cât și faptul că „forțezi” destinul („Mâna lui Dumnezeu”). Alăturate, se amplifică mult efectul și contrastează, consider eu, cu restul poemului. Am remarcat desigur că se continuă ideea în strofa a patra, prin felul în care noi, oamenii, abandonăm lupta, „dăm bir cu fugiții din fața vieții”. :)

Acesta este semnul meu că am trecut prin poemele tale, pe rând, și nu m-am rătăcit, ci ți-am desprins firul liric și stilul propriu.

Ela

Când poți descifra până și indicatoarele ruginite ale vieții dincolo de literele unei vieți înnoptate, atunci înseamnă că în sufletul tău este încă loc pentru poeme cu sens fără interdicție. Mulțumesc pentru felul în care dai deoparte șabloanele gândirii noastre cele de toate timpurile.
Ela

\"Alergică la cifra doi\", lăsând deoparte \"simbolistica cifrei șapte\", te scrii într-un vers fără spații goale de idee sau trăire.
Poem fluid, într-o tristețe auzită în \"ritmul limbii de clopot\". Cuvintele, totuși doar două câte două alese, \"se-nvârt în cerc
aceleași mereu pline în alții
doar în noi simple vorbe\". Cuvinte în care iubirea nu se scrie în alb, ci pe firul rădăcinilor sufletului, acasă, unde \"încep să iubesc iar
un timp înrămat al mamei\".
Finalul poemului are o delicatețe, fără a fi fragil, ci, dimpotrivă, o intensitate până la intolerabil a trăirii umane, dincolo de imagine și cuvânt, într-o sferă a spiritualității fără îndoială, așa cum numai
\"un înger
în lacul fără lebede
șoptește
ploii cum să-nvie morții\"

O singură oprire în loc am: \"o dată la lună\", aici melodia se atenuează. O dată-ntr-o/pe lună... Nu știu, m-am gândit cum ar suna în armonie cu întreg ansamblul, încă mi-e dificil să propun o soluție, fiindcă, Taisia, sigur tu simți cuvintele în sonoritatea lor.

O lectură ce îmi lasă imagini și stări serafice. Mulțumesc.

Ela