Ela Victoria Luca

Îți mulțumesc pentru acest semn, albul crizantemei și nuanțele poeziei rămân și dau rostul zilelor.

Ela

strune de lumină
vis întunecat
cerul împlouat


mi-a plăcut cum bate cerul în ușa norului, vin să mai ascult ploaia ta.
Ela

Elena, copil fiind bei prima apă din \"fîntîna destinelor\", găsindu-ți arborele, tu ramură fiind, căutînd dâîmplinirea unor dorințelor celor ce te-au zămoslit, prin dorințele tale, sau poate prin ceva ce unește invizibil destinul lor cu al tău. Copilul este mereu cheia. Mulțumesc, semnul tău înseamnă mult.

Carmen, mirarea din ochii copilului, înțelepciunea pe care deja o are în el născîndu-se în timpul ales spre a se naște, la porțile păzite de lei, sorbind apele destinate, adesea pre-născute sau nenăscute încă. Ai prins un fir, sunt sigură că ai prins și multe alte ape. Mulțumesc.

Ela

Deasupra oricărei linii poate fi și cerul, și tot ce nu putem vedea dincolo de el. Cine știe ce putem afla fără linia albastră de la \"capătul pământului\"? Ocrul oare există și în planul umbrelor?
\"între noi îmi iese sufletul, când alerg. plutește ca o corabie, printre crengi de smochini.\"
Cred că am învățat graiul semințelor atunci când au fost presărate în ape, la vremea aceea pământul se făcea adăpost pentru căluții de mare. Și smochinii erau ideea unei ondine.
\"se face după-amiază într-un soi de echilibru. care mă rănește, folosindu-mi într-o singură viață toate fețele evei. chiar și jurnalul tău, cu un căluș în gură. atâta fum și tu mai insiști să-ți spun pe nume. sângerând violet.\"
Cel ce sângerează lumină poate fi numit om?

Ela

Sunt u copac întors, ramurile mele se împotrivesc rădăcinilor împământenite, au ceva zbateri cerești, corpus immortalis și Începtul a fost Întâiul Necuvântat, căci abia apoi a rostit. Mai întâi poate Domnul a avut un monolog în tăcere. Oare ce o fi gândit? Rămân pe \"marginea amintirii\", poate mi se va spune într-o zi, și nu îmi va mai fi teamă să merg cu tălpile pe cer. Semnul meu că ascult dincolo de literele și limbile inventate spre a diferenția spațiile.
Ela

Nebunia asta e viața, intensă, nuanțată, acorduri sau tonuri, oameni, îndeosebi oamenii, pietrele, apele, totul. Nebunia asta este cea care te face să te redescoperi mereu, chiar și ascultând cum picură lacrima din iepurele alb. Cum al cui? Al Lunii octombrie. Nu ști că de fapt și luna are nuanțe infinite? Tu știi, mai ales tu știi, tu acre nu poți rămâne nici o secundă fără nebunia cântecului și dansului culorilor. Mai ales tu, mai ales ea. Care din ele, care din noi? Noi.
Ela

Dalba, calea mea uneori are dusuri, întoarceri, reveniri, reîntâlniri, rămâneri, popasuri, intersecții, oameni, făpturi, lucruri, muzică, ceaiul, totu ce întâlnesc aici. Și mai ales are un fel de dar pe care numai cine pășește alături de mine o vreme cu adevărat îl primește simplu, atât de frumos. Mulțumesc, uneori ai prieteni mai mult timp decât ai o familie. Și asta înseamnă că ai fost binecuvântat.

Ela

Îmi ești în dialog de gânduri, de parcă am fi așa pe aleile cele des de tine bătute și ne-am redefini trecerile, oamenii, întâmplările. Ai prins esența gândurilor mele, pe fragmente, și a trăirilor. Iar cu fals or true friends, e mereu câte o lecție de învățat. Îmi amintesc doar că un om înțelept mi-a spus cândva: \"alege-ți prietenii așa cum alegi apa de izvor pe care o bei, sau aerul pur respirabil, să poți fi împăcată că trăiești cu ei în sufletul tău, cu tine în sufletul lor.\"
Mulțumesc, Maria, câte am învățat curând într-o cămăruță acolo, vei știi în tine.

Ela

\"și te iubeam doar noaptea cu vântul smuls din neliniști
ți-am dezvelit coapsele când mă închideam pleoapă a zorilor
cu pământ pe gene\"

Ce adiere de mistral îmi lasă poemul tău, ce peisaj liric în care lotca sufletului te poartă prin viața metaforelor ca și cum ar fi lebede albe, negre, și câtă grație în a exprima iubirea, \"stelele cu inimă verde\" au ascultat mărturisirea ta.
\"Veghe visul tău\" la poarta fără lei și fără zăvoare.
Frumos, Victor, așa cum m-am obișnuit să găsesc aici.

Ela

Ceea ce eu îmi imaginez pornind de la un crâmpei ori poate de la un rând citit ia uneori chipul unor ore sau brațe, alteori mă joc precum în copilărie cu formele pe care le iau norii. Azi, acolo, pe cer, doi nori păreau că ar fi un bărbat și o femeie aproape îmbrățișându-se, tare faină imaginea, păcat că nu am putut fotografia, însă măcar am redat în vers cât-de-cât. Mulțumesc, piramida e în mine.

Ela

Între ploaia de ieri și umbrelele colorate de mâine, barca mov-ciel sper să nu se răstoarne. Mulțumesc, ești mereu pe sensul apelor mele.

Ela

Mulțumesc pentru trecerea prin punctele cardinale, mi-am dat seama că uitasem un r chiar în primul vers de tine citat, și asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva adormirea între zbateri nu cumva însingurează mai mult ceea ce sunt de ceea ce îmi amintesc că aș putea fi. Și, e nedrept de simplu, \"bărbații și femeile se iubesc din totdeauna, bărbații și femeile se urăsc din totdeauna\", eu aleg însă respirațiile ample, acolo unde este îndeajuns loc pentru fiecare.

Ela

Cel mai mult mă surprinde că te-a trimis poezia mea acolo unde am ales eu de fapt cel mai simplu: la \"press-papier\". Mulțumesc, e tare bine așternută fotografia, anul trecut am vizitat-o și eu prima oară, cine știe, poate am lăsat o amprentă între atunci și noi. Mulțumesc, tălmaci mic.

Ela

emil iordache urcă dealul copoului rămîne
undeva la mijlocul toamnei
eu în dreapta lui la casa pogor
și pentru nenumitele sentimente

Alina Manole poartă poetul în suflet, îl urcă pe dealul vieților până într-un pod al tăcerii, acolo aprinde un sfeșnic și ei stau la taină despre aripile rămase în lume și despre iubirile îndepărtate, iar Poezia îi ascultă cu sfințenie, de parcă ar învăța cum se șoptește lacrima în negru deplin.

Ela

\"Pe Pământul nostru nu poți face tai chi chuan într-o rază de soare
izvorând din copacii cu rădăcini arteziene,
Ci doar în vis, unde morții sunt totdeauna și frumoși și tineri,
(Acolo unde ne-am fi trait Parisul și uneori Veneția,
Integri si liberi...)\"

Să ne scuturăm cercul, elipsa, ne purtăm prin poem ca pelerini ai altori timpuri, aici poposim sorbind apa care arde, prizonierii persanelor și ai altor forme de lașitate, abia acum citim basme virtuale și uităm să naștem prunci.

\"Cea mai frumoasă zi e cumplit de departe,
În gondole pasc corbii o inimă abia răsărită,
Stelele își vor lua până la urmă înapoi nisipul și adâncurile mării\"

Atlantida re-apare în biți pe secundă sau poate nici măcar nu mai vedem ce suntem.
Poemul tău, Elena, mă face să dau un refresh vieții de azi, poate îmi văd profilul mai bine.
Deosebit, voi reveni, l-am citit deja dincolo de cuvinte.

Recomand deschis acest poem cititorilor, eu așteptam deja de ceva vreme să apară.

Ela

Mă voi obișnui și cu \"intenstin subțire\", și cu \"șoareci suri\", și \"vezici\", și cu \"șobolani\" în această poezie viscerală a iubirii. Mă voi obișnui să trec printre carnala redare a metaforelor care curg precum lava dintr-un vulcan pulsional ce erupe dincolo de sublimare.
Lentile prin care privim, microscop care mărește de \"n\" ori până când fiecare celulă devine spațiu de creație. Este ceva în această poezie care contrariază și atrage magnetic, o recitești de multe ori și ai sentimentul că e un laborator al dragostei, în care tu, iubit-cercetător al particulelor și al microbilor din nectar, te plimbi cu halatul ușor mânjit de la un organ la altul, disecând cu o plăcere extatică fiecare lamelă cu țesuturile iubitei.
Iar primele și ultimele versuri îmi par ar fi ușile de intrare și ieșire pe care pătrunzi, peste tot, ca un străin, pentru a reveni, fiindcă încă nu s-a terminat cercetarea.
Și cred că rar mi-a fost dat să comentez atât de greu un poem, fiindcă am sentimentul că nu mai vortbesc pe limba mea atunci când scriu aici, căci sunt impregnată de imaginile descrise atât de viu în acest \"atlas anatomo-fiziologic al dragostei\".
Remarc ceea ce recunosc mereu în scriitura ta, acest talent de a cuprinde cuvintele pe mai multe sensuri deodată:
\"îți sorb fructe de mare dintre buze\"
\" sunt numai ofrandă, coșar pe
înserate, înghițit de fumul ultimei colibe de sare\"
\" trandafirii
dau zahăr în sângele pământului, petalele mor amărui\"
\"ghimpele fierii trecând prin gutui\"
\"iederă arsă-n migdale\"
\"sunt numai o tăietură în care se vor prăbuși alte guri\"

Aș scrie \"mă așteapt-o văpaie\", acel ă-o rostit se poticnește în sunet. ;) Și m-aș gândi un pic la final, acel \"inima dulce și moale\" parcă ar merita exprimat altfel, deși... ;)
Ludic amar, ironie mascată, saltimbanc printre metafore, cântec din cimpoi parcă aud citind cu voce moderată poemul tău, parcă aș bea o tequila acuma, tequila cu lămâie și sare lângă o salată de fructe de mare.
Ai reușit să mă faci să savurez acest poem, ceea ce înseamnă mult, căci mie nu mi-au plăcut niciodată stridiile sau preparatele crude și nici organicul înversuit.
Felicitări, Daniel, bun revenit în stilurile lirice care te cuprind necuprinse fiind!

Ela

\"mă plimb. îmi fac focul. cânt în corul bisericii . mă întorc acasă . la timp. fac patul. fac cruce. încep cu un vis de culoare albă. atunci trec în tine. tu îmi spui că albul nu e o culoare. nu mă poți iubi așa.
dar dimineața zorile mă stropesc cu un răsărit portocaliu lipicios. îmi spui că mă iubești.
acum sunt deasupra. mult mai sus. și mult mai departe. acum îmi asum răspunderea.\"

Și așa îmi scriu orele, uneori lumea asta coaptă și cu miez de nucă îmi face o poftă de a lăsa totul între o mânăstire și gips-carton și să plec în căutarea unui loc unde oricine sau orice capătă alte acorduri. Hey, number X îmi amintește de o cruce. Poate că am uitat lemnul în altă parte.
Aici doar semn că mi-a pătruns aroma poeziei tale prin porii sufletului.

Ela

Am recitit, am reflectat la sugestia ta, ploaia din final trimițând la ploaia de început nu era un arc bine ales, am renunțat la el, iar în loc de viață inutilă am scris nimicuri, așa cum am avut în gând inițial. Mulțumesc pentru ideile bine venite, te mai aștept. Interesant este că ai perceput uscatul întunecat, stare ce a reverberat în tine, parcă ai fi auzit că ploaia nu are a face cu.

Ela

Dinspre roș-albul inelelor de ape și pământ păstrează acele timpuri în care ceea ce se așterne în jurul gleznelor tale este autentic. Mulțumesc, aici ai luat din gânduri totul așa cum este. Până la final.

Ela

Adriene, cunosc cartea, am citit-o într-o noapte, pe la Craiova, la un cenaclu, pe când poetul se mira de cântecul greierilor și ne povestea cum se întâmplă să fie bine în timpul vieții. Iar poezia asta este de lăsat la focul vetrei, în iernile inimilor. Mulțumesc.

Ela