Ela Victoria Luca

Interesantă ideea, ascuns în cărțile tale, ca și tatăl în buzubarul pământului, ca și cum o parte a ideilor, a gândurilor, a ta, este deja acolo îngropată, în paginile lor în-doite la colțuri.
repetiția marsupial(e/ă) în această poemă fluidă e ca o diguire, e ca ca și cum debine un imperativ, un fel de \"nu uita că\".
\"Această moarte vie\" ce te cuprinde în întunericul strălucior al cuvintelor e ceea ce va rămâne mereu din tine. Fiul, fiica, vor avea mai mult decât un buzunar al pământului în care să-și aștearnă tatăl, îl vor avea în cartea întâi, cartea a doua și așa mai departe.

Versul \"ca și cum ar ști că mă condamnă încă o dată\" merită în-doit la jumătate, iese mult din raft și poate cineva peste el din greșeală. :)

Acestea le condider inima poemului:

\"întunericul acela strălucitor
îmi aduce aminte de prima zi
după moartea tatei
l-am lăsat în buzunarul pămîntului
l-am lăsat să semene cu mine
și cărțile mele
marsupiale\"

Ela

Ritmul \"allegro ma non tanto\" e ceva mai lent decât cel \"ma non troppo\", și mai subtil aici ai dovada,
Andu, deși știu că nu am cum insera linkul:

09_PC_4___Allegro_ma_non_tanto.wma

Sunt convinsă că, ascultând-o, te-ai lăsa purtat dincolo de provocări. Și a fost bine să las semn acum, chiar dacă rareori intervin a doua oară cu un comentariu. Știu că Amadriada simte acest ritm, altfel nu s-ar auzi din poemul ei. Sau poate e doar felul meu de a asculta poemele.
Mulțumesc pentru ascultare, plec an-dan(a)-te.

Eu am urmat vrejul iederei-vers atingând zidul de cuvinte poemului tău atât de feminin încât mă las ascultând o simfonie neasemuită:

\"de femeie îndrăgostită mi-am dezbrăcat pielea
cea mai strălucitoare de șarpe în îmbrățișările tale
acum las zălog batiste decolorate doar într-o lacrimă\"

Și nu pot să nu privesc cum colindă dinspre străzi, spre case aristocrate, apoi prin aeroporturi cătând un anume zbor, și nu pot să nu respir cu ea misterul și să nu îmi amintesc de \"parfumul necunoscutelor\".
Dar mai ales mă tulbură, atât de sensibil mă atinge dragostea iederei, dragostea aceea vitală a ei:

\"secătuite de patimă iubirile de ieri noapte
urcă într-un vârtej încă roșu învolburat
lăsând urme de ruj pe zidurile subțiate
de atâta dragoste iedera și-a întors frunzele
într-o fereastră studiindu-și profilul
un pic șifonat către zilele ce vor urma fără tine\"

Rafinament, eleganță, sinceritate, ritm allegro ma non tanto, peisaj citadin, stare de dor, culoare intensă, ținută impecabilă, văd totul adunat aici în \" ochii poeților cu păsări de nisip\" și mă întreb dacă nu cumva săptămâna viitoare chiar vei fi celebră, chiar dacă ne spui că revii \"cu o carte pe care nu o voi publica niciodată\".
Eu îți las eu semnul de carte, prețuind acest poem scris pe o foaie velină, virtuală.

Ela

O vibrație în cenușiu printre dune de nisip aprins, cum scrie poetul.
Acest \"mă\", cu sau fără imperativ, fiind sau nefiind personal, care vine și se stinge în final, cu dublul lui sens, balansează trăirea în intensități abia tangibile.

\"s-adune
umbra soarelui sângele meu neajuns
toamnă
lovește-mă, taie-mă, toarnă-

mă\"

Ori parcă s-ar auzi: m-ai înghețat, pleacă, părăsește-mă tu, \"arca ta-n ger e\". Nu atinge decât cuvintele neinventate, pentru a le da voluta de suflet, tu, deși îți spui că ești \"nici cât un bob\", te descopăr a fi esența unei vieți conjugate, chiar dacă în alte dune ți-a fost menit să întinzi (com)pasul versului prin spirit și prin trup, ce nu își mai află locul de atâta joc de umbre.

Tulburătoare melodia acestui poem. De ce oare îmi amintește de \"Passion\"? E un cântec în care cred că te recunoști azi ascultându-l, chiar dacă doar în surdină.

Uneori nu mai știu cum ți-e scrierea, ia atâtea forme, fiindcă \"nici umbrele nu-ți sunt decât tropot de-ascuns\".

Ela

Rima este greu de meșteșugit pentru a fi reușită și ca ritm, și ca expresie, iar tabloul acestui prunc ar fi putut fi redat fără expresii simpliste \"fundul gol\", \"pe burtă doarme\", \"simulând un supt\" etc.
În ultima strofă deja ai pierdut rima.
Imaginea are candoare, însă e nevoie de un rafinament al exprimării, o trecere printr-un filtru care să cearnă cuvintele în așa fel încât scrierea să atragă prin imagine, stare, sentiment, reflectare, ritm, compoziție, formă, linie tehnică etc.

în brațe de mamă copilul visează
un tandru surâs pe chip luminează
o mână-i atinge obraz de satin
alean îi aduce-alungând un suspin

Scrise acum, ad-hoc, sper să dea o idee despre simțire și exprimarea ei, tabloul pruncului păstrându-se.

Ela

Și-ncep cu mâna stângă, așadar
Să-i dau o formă din ce-o fi să fie
Dar i-aș păstra un vag contur, măcar
Din fosta lui, de-acum, copilărie.

Adio copilăriei, dar pentru niciodată. Așa simt poemul tău, cu mâna stângă, dureros modelând o maturitate care, inevitabil, poartă \"războiul\" mai departe. Al vieții, desigur.
Poemul tău azi mi-a plăcut, tu știi că eu nu afirm decât atunci când ceva din subtil îmi lasă răgazul să tac și să privesc o întreagă poveste. Aici, mi-ai amintit de o sculpturile lui Rodin, copilul, una din temele sale care l-au frământat de la poarta infernului și până la Mâna lui Dumnezeu.
Primește această însemnare a mea. Deja simt mâna ta căpătând formă. Te rog, păstreaz-o așa. Prima carte a ajuns și la mine. :) A doua sigur va avea deja alt spirit. Nu infantil, ci al copilăriei bine integrate în ceea ce te definește.



Ela

Dinspre vară, toamna se vede aurie, dinspre iarnă se stinge alburiu în rugină, nu mai știi unde este începutul, în ce loc de lume se despart culorile în anotimpuri.
Pentru al doilea haiku, las și eu un semn în joacă

frunze aurii
vântul spulberă seara
vis de copilă

Nu e haiku, desigur, e doar o închipuire inspirată de tine.

(Și aș spune: la al treilea haiku - \"printre verde de vară\" e ușor disonant, tre-ver+de+de+va+ră; am putea schimba cu: cu verde al verii/în așteptare?)

Ela

Este cuvântul-azi, în toamnă, un nume, sau poate doar \"forma unui înger\", adiat a întristare, pierzându-și stolurile de vise, care, imprudente, \"trec strada\".
Gabriela, o singură ieșire din filigran: \"livide-gutui\" (de-gut care imediat trimite la degusta, sau dezgust) și acel \"pe muchie de cuțit\", care atenuează intensitatea într-o tăiere aproape banalizată.
\"Picură toamna\" boabe de rouă, adună-le în zâmbet și scrie mai departe, astăzi mai ales.

Ela

Oniric, metafore ce dau spiritului un fel de delicatețe în a îmbina cuvintele, curgător, precum valul liric purificat de balasturi, formă aerată, timpii bine acordați, început sau final de poveste, esența este întotdeauna spre lumină.

lângă pernă
așezată ca un căluț de mare picior peste picior
și pieptul înainte
îmi citea o poveste cu îngeri

Ascult mai departe, poetul își deapănă visul.
Ela

nu știu cum să fac
pe mine cuvintele mă iubesc uneori
alteori rămân reci
și chiar îmi scot limba
ca niște copilandri haioși
eu ating mereu imperfecțiunea
stau de vorbă în poeme fără virgule
și uneori
parcă mai scap câte o rimă
când tu îți arunci numele în jiu
eu îmi îmbrac trupul în mare neagră
și dansez
după același tango to evora
tangenta sprâncenei tale
atinge provocator secanta privirii mele
și nu mă fac elipsă nici dacă
mă iubește nu mă iubește
doar zeii să știe ce mai este-n iubire
daul nuul
euul acesta își cântă mereu tuul
întotdeauna în ploaie
și văduva aceea m-a lăsat într-o lacrimă
a vieții lui mihai

Frumos, Li, m-a \"torturat\" de azi dimineață poemul tău, l-am răstălmăcit, l-am simit, l-am contrazis, i-am luat pulsul, am strigat la el, l-am și mângâiat, i-am cântat, m-am rugat să îl plouă cu auriu, să \"îi împing capul în sensul invers nașterii\".

Și deosebit de intense și iscusit lucrate îmi par a fi versurile:

\"mihai eu stau învelită în carnea ta așa cum stă ochiul între pleoape
și gălbenușul în ou
degetele tale miros a instrumente de tortură căci
smulgi din ploaie picur după picur mă iubește nu mă iubește mă
petala cu răspuns stă cu spatele la noi
doar zeii mai știu\"

Cu următoarea strofă aș vrea să dau la o parte câteva din mă, mi, îmi, me, m-a, mii, că stau înghesuite tare în doar două versuri.
Și șterge paranteza de mai jos, poemul tău merită luminat pe de-a-ntregul.

Ela

Interesant început de poem:
\"greu azi...
cu cerul altora sub mine\"

Nimic nu lasă loc la interpretare aici, e împovărare, insuportabil, abia trăibil.
Joc de figuri de stil ce îmi amintește de Beaudelaire, de o anume estetică a cuvântului, pe care eu am apreciat-o întotdeauna în scrieri: \"fire de piatră\", \"riduri sangvine de iarbă\", pentru a nu enumera decât acestea.
Piciorul prins în zale de lemn, ca imagine și ca stare creată în cititor, este mai dificil figurabil și simțit, dar poetul revine prin a da alt sens \"diametral îngenuncheat\". Mi-ar fi plăcut aici, în această strofă, o limpezie.
Mă miră alegerea rimei în ultima strofă, e ca un cântec de Leonard Cohen atmosfera, și asta deja nu e puțin, și totuși mă gândesc dacă nu ar fi fost potrivit să păstrezi tot versul alb, spre a fi în armonie cu ansamblul.
Și, în prima strofă, \"bălăcindu-mă\", dacă e ales intenționat așa, pentru a ironiza moartea, bine. Dacă nu, ar fi mers cufundându-mă, scăldându-mă etc.
Și \"brațele mele/sculptate în marmură neagră\" ar adăuga o abilitate a sculptorului de a dăltui în negru spre a da formă.
Am intrat în acest poem căutând mugurii reci de nemurire și am plecat cu flori însângerate.

Ela

Îmi place verdele acesta ce ia forme pastel în vers dăruit, cu parfum de levănțică la rever și slove împurpurate, e un melos aparte în fiece alcătuire, un cântec al soarelui, cum scrie poeta, cu rost de sfințire:

\"șovăielnic rememorez clipe din scoarța oglinzii întoarse
o lacrima mare de aur
stălucește în noapte icoana din raft
ne vom întâlni poate
peste alte două vieți\"

O melancolie întomnată, ca o \"gutuie roșiatică\", într-un poem ca o oglindă-ntoarsă săpată-n lemn, scoarța ei poartă numele celui ce simte

mi-e rău de bine
de tine

Toamna asta are gust de peltea de gutui sau de cremă de castane. Să o aducem la masa noastră, cu ochii lăsați pe un poem, în tăcere.

Ela

Armonie în versuri, și între strofe, cântecul gândului urmează pe cel al sufletului, într-o lume plină de contraste poetul neodihinit, străin, căutând un crez, o tâlcuire, regăsindu-se chiar și atunci când \"Timpu-i zorit și nu vrea să adaste
Și n-am cum în dorință să-l supun\".

În Valea năruită-ntre ispite, frumusețea poemului este limpede apă.

Ela

Are ceva din lumea icoanelor acest poem, schițat în două tonalități, cred că tu ai auzit-o pe cea care stă ascunsă, balada, ruga. Mulțumesc.

Ela

Titlul e ca în focurile de artificii. Lumini sparte în focuri de cer. Imginea mi-a inspirat versurile. Nu am dorit o vizuală artistică, deși așa tentată sunt încât curând voi realiza una. Și sigur va fi interesantă.
Mă bucură că versurile pot sta singure, fără nici o altă alăturare, asta mi-a fost intenția, ca imaginea să nu eclipseze gândul meu.
Mulțumesc că ai privit jocul.

Ela

prin dimineți în penultimul vers de mai sus la mine. :)

îndepărtare mi-ești
aproape de toamnă
ca aerul ce mă lasă
înflorind
a crizantemă oranj
în gândurile tale
în dimineți
abia răsărite

Mi-a plăcut parfumul poeziei tale și m-am lăsat printre crizanteme de noiembrie.

Ela

Like the poet, yes. Să mă gândesc - îmi place mai mult aici in, cred că involuntar am făcut o trimitere la ineluș, inelat, inimă. Eh, metehnele mele. Frumos borangicul, ceva-ceva ai văzut tu aici. Mulțumesc, I feel like dreaming.

Ela

Mulțumesc, Silvia, uneori mă prinde bine sensibilitatea, alteori mi-e mai bine fără ea. Cuvintele sunt precum firele de borangic uneori. Se țes, se croiesc, se îmbracă, se poartă.

Ela

Tu, poet, pe malul Adriatici, lângă Santa Maria della salute. Prietenii tăi scriu poezii de Sorescu pe bilete necâștigătoare, iar eu îmi amintesc, eu, cea simplă de la pontul Euxin, două versuri din \"Către mare\", de același: \"Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin/Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decât un poet\".

Și, ca să-ți amintșeti de apele cele de-acasă:



Alfă țărmul, atunci când te întorci disnpre mare.