Ela Victoria Luca

mulțumesc, mă voi gândi la cele două puncte, așa cum le vezi tu, mie acum imaginea de ansamblu încă nu îmi permite despovărarea textului de cele semnalate, voi relua în alt moment și voi vedea atunci ce mai e de transformat.
ela

comentariul de mai sus se adresează celuilalt poem, mi-am dat seama, \"rocă\". și aici sensul de mers este spre originar, spre un mito-timp abia vizibil, ceva care totuși cheamă tot mai puternic, parcă, cu cât caravana vieții străbate mai mulți ani, mai multe spații. mulțumesc frumos,
ela

Mulțumesc, m-ai făcut să regândesc un pic din perspectiva ultimei tale priviri, anume din cea a distanței neîncăpătoare - așteptare - ontologie. Cred că aici regândesc de fapt spațiile. Cuprinzătoare. Fiindcă așltfel așteptarea nu ar avea sens. Ar fi mult prea himerică, morganică.
ela

alexandru, am mai scris uneori așa, schimbarea e mai mult de formă, de expresie, cel mult de directețe a discursului diaristic (că doar și ditamai marii și-au permis asta, io ditamai micul de ce să nu)

gena, să nu amuțim decât din când în când. și când vorbim, să vorbim deschis, și-așa prea multă risipire în vânt.

cristian, mă gândeam ce floare de toamnă aș alege. desigur, crizantema. albă.

miruna, în orice minut încep și se sfârșesc atâtea lucruri încât nici nu mai știu dacă matca în care curgem este îndeajuns.

angela, e bine că nu e plumb, ci e talaz. o mișcare vie. un întreg de apă sclipitor. fiindcă primește și dă mai departe lumina. solară. și nu numai. (am corectat, merci. nici măcar nu văzusem, nici nu cred că aș fi.)

ionelia, resorturile acelea țin în tensiuni înalte, atât cât să nu se producă rupturi. tensiuni necesare. vitale. și pentru text, și pentru autorul lui.

mulțumesc frumos, eu și toți cei patruzeci de \"hoți\" ai mei
ela

mircea, stiu. de aceea in final e scris asimetria asteptata mereu. si tocmai fiindca vizam si (a)simteria si repetitiile totodata.
douazecianouadouamiinoua a fost primul titlu.
ela

adrian, forța arhaică a pământului-femeie pesemne se mișcă uneori foarte intens prin mine și vorbește de la sine despre toate \"poveștile\" cu sau fără sens.

ecaterina, nu foarte abstracte acele lucruri (dragostea, spațiul, distanța etc.), ci sunt extrem de concrete, cu sau fără oameni/apă în jur, fiindcă nu-s doar idei/concepte, ci și trăire, experiență a viețiimorții.

ioana, mulțumesc, m-ai surprins cu melodia, chiar (re)ascult de vreo 3-4 seri numai muzică portugheză și a venit pe bună măsură cu acest text.

mulțumesc frumos,
ela

de toamnă citadină, peisajul pare doar un spațiu de viață în care lucrurile se descompun și recompun. iar orașul, în mareea lui de asfalt și beton, este spectator. aproape nemișcat.
mi-a plăcut mai mult prima parte a poemului (până la versul cu tărâmul luminii), apoi ceva se diluează din forță. și unele sintagme ar fi meritat \"scuturate\" din copacul-text. de asemenea, se recită greu versul \"în mantaua de mătase și ceață-și\", dacă scrii \"...și ceață își revarsă\", mai atenuezi din sincopă la lectură.
ela

da, marmura neagra. stiu bine. si m-am mai gandit ca daca mergi acolo pe o reflectare abia vizibila, posibila, poti lasa asa.

aș fi renunțat la ultima strofă, vine cu un adaggio care nu aduce nimic tablourilor de mai sus, dar mai ales că finalul ar fi fost bine secționat la versul \"și ne împrumutăm unul altuia trăsăturile\". fiindcă pe asta se calează ideatica din text.
cred că ar fi mers altfel spus \"filme rele\" (slabe, proaste, ieftine, banale, anodine, nereușite, kitsch etcetc, alegi tu ceva). și nu știu cât de potrivită este acea \"oglindă de marmură\", ce mult rama ei ar fi din marmură. iar la muzica lichidă, am citit fluidă.
impresia este, în tot textul, că intri într-o lume de materii-lucruri-stări care se lichefiază și curg unele într-altele, se dizolvă, se amestecă și capătă trăsăturile celeilalte-celuilalt, osmoză aproape perfectă.
ela

multumesc pentru ganduri si sufelt, tuturor, si...

cartile-cruce sau ceea ce bibliotecile raman sa spuna mai departe, chiar daca omul se duce. multumesc...

nu mai pot scrie un recurs la marele frig astazi, adi cristi, prieten drag al lui iahim, dar am promis ca ii va fi lumina, si cantec si cald, oriunde ar fi.
sa ne asternem spre Domnul, aprinde rog o candela din partea mea la ingroparea trupului sau. spiritul lui mihai e aici. este peste marele frig.
ela

in august 2006 m-a rugat ca în ziua când va pleca, în loc de lacrimi, să ascultăm, cei ce l-am întâlnit, prietenii lui de aici, acest cântec:

when winter comes, chris de burgh
http://www.youtube.com/watch?v=oPK4GfjK7JE

pe marginea lui, la iasi, am scris, alături de mihai leoveanu, la iasi, pe colina galatei, ”manuscris pentru dragoste si moarte”, poezie pe care iahim (asa cum il numesc eu), împreună cu alte poezii, l-a cuprins in volumul sau, ”soldat cu bocancii prea grei”.

să ascultăm astăzi, prieteni de pe agonia, chris de burgh, împreună cu iahim, asa cum si-a dorit...

februarie 2006. era sa mai plece o data, era intre lumi, intr-un salon de spital. era frig. in el se asternea Frigul. am intrat in salon cu adina. a prins suflet si Frigul s-a dat la o parte.
el imi spunea ca la poarta gradinii va fi mereu Cainele. si voi afla cand va pleca. am aflat.
maine este ziua lui. 14 septembrie va fi mereu ziua Inaltarii lui. si Cainele il va insoti. in orice lumi.
el, mihai leoveanu, m-a invatat sa privesc si sa iubesc insotitorii.

iarna 2008, era sa mai plece inca o data. dar il astepta in gara de nord trenul spre casa. spre fiul lui. si spre gradina.

stateam in tacere. doua solilocvii. numai suieratul trenurilor se mai auzea in loc de recviem.

”înțelegi îngroparea așa cum eu simt și astăzi laptele negru
ochii deschizându-se din ce în ce mai lent
sub monedele de schimb aruncate la poarta sihaștrilor

acolo sus cetatea are umbra tot mai tăcută
pe cărămizi - ca în palmele tale - stă scrisă
întreaga călătorie a femeilor interioare
acoperite din creștet până la glezne de ninsori naive...”

si m-a rugat, cand pleaca, sa nu plang, sa il planga oamenii, sa il însenineze cu o poezie.
si ascult recviemul, de chris de bourgh. să îl însotească.

ela

dar cate crezi ca mai suporta spinarea mea, soro, nici n-apuc bine sa schimb prefixu ca mataluta dai cu autografu de se pravaleste lumea de ras pe la bolta rece.
bine, fii atenta aci, fiindca mohamed nu ajunge acolo, apai pune-te pe trenurile nonstop si ada rasu-ncoa. cat o sa-l mai tineti voi iesenii colo, ai? cat?

(si v-as ruga duamna matraguna o coperta la acest anutn, ca sa fie cu felicitari, masa si dans virtual in salonul magna)

fe si li si ci si tari! ca surpriza e zdravana iar autoarea merita! la cat ne-o descretit fruntile si ridurile 5 ani pe ici si n ani pe dincolo, zau!

ela

as indrazni sa iti spun ca acel ”citeste mai departe” e nepotrivit in poem. dar alegerea iti apartine, desigur

daca urmatorul volum de versuri se va numi Serafim, atunci pot spune ca este un nume bine ales.
dintre toate cele cu Serafim, acesta parca aduce esential in cercuri-cercuri imaginea-ideea-semnificatia (in tonalitatea unei incantatii) unui veghetor al vietiimortii omenest,i si nu doar. ca si cum, in inima cerului sau/si a pamantului exista un ochi serafic (metafora fie primita), ce poate curpinde toate intelesurile si neintelesurile, toate urmele vizibile si nevizibile. mesajul aici, ca si constructia, ca si impactul cuvantului sunt bine masurate, si nasc cercuri-cercuri de reflectari in cititor.

as fi vrut pe moment sa spun sa corectezi besna cu bezna, dar in asa atmosfera, acest arhaism se potriveste mai bine, pesemne ca asa a si ales autorul. z-ul ar fi facut un zgomot brut la recitare
ela

apai, ca sa o pot inghiti trebe sa fiu mai sarpe decat sarpele, si zau, nu stiu de ma pot pune cu asa monstrulet.
si apoi, daca o inghit, o incorporez, o internalizez, ramane in mine, devine parte in mine, ma misca, ma transforma, ma face de nu mai stiu, poate chiar ma transforma in sarpe.
si asa mai departe.
(fugifugi, dar ai grija la chei)
ela

Ionelia, unele adevaruri nu au nici istorie, par a fi de dincolo de orice istoric posibil, nu stiu daca asta e o filosofie personala sau mostenita si ea in urma experientelor nenumarate transmise, primite, traite. crezul, dincolo de toate astea, ramane si el intreg, cu forta si sensibilitatea incluse.

Alma, promit sa fac tumbe mai departe si sa simt maduva pietrelor, fie chiar si funerare, nu doar de pe coasta oceanica, in orice varsta pamanteasca sau cum o fi ea.

liviu, nu e spectacol, nu e, doar o simpla transmitere mai departe a ceea ce a fost dat sa primesc in anumite locuritimpuri, in felul meu si al lor.

madalina, secret (ete na): ultima e si preferata mea. ca a iesit singura, eu nu eram decat purtata, ma ducea ea.

tamara, imi place uneori sa vad cu se misca particulele de praf (uneori conuri) in conul de lumina si sa prind miscarea asta in micro intr-o fotografie. asta poate fi si in real, si in metaforic o adevarata experienta, mai ales ca nemiscarea din miscare o simtim pana in maduva.

vad, pastram dansul, fiindca ni s-a dat, indiferent ce particule elementare il compun, indiferent ce este la final. si daca sau nu apocalipsa, nici asta nu conteaza, ci dansul de dinaintea oricarui sfarsit.

multumesc frumos,
ela

ecaterina, bun revenit, a doua strofa atenueaza ceva din ce e transmis in prima, da, intensitatile sunt contrastante.

liviu, nu stiu de filmul despre care spui, dar stiu de existenta unor asemenea serpi, legende sau nu, pe la indienii americani (nici nu mai stiu daca se numeste unteca sau untaca sau untaka, prea putin conteaza in poezie numele real ce-i drept). aici mi-a folosit, nu stiu cum venita, imaginea lor in cheie cu emotia rara.

silvia, m-am gandit la gandul tau, am recitit si rerecitit iariar, si cam ai dreptate, si cum dau dreptatea cui o are, am si sters acele 2 versuri, chiar multumesc ptr interventie.

ela