Ela Solan

aceeași uliță pașii se așează cuminți calc într-un fel bizar și nu știu cum aș putea să explic de ce praful ăsta pe care tălpile se întind rugătoare pătrunde prin piele trupul se descompune în

închide ochii și privește în camera goală un pian sprijinit de clape timpul zbătându-se să înțeleagă de ce nu poate opri sunete lumini dansând contururi pe care cerul le-a lasat să se

O. mi-a spus cândva ca nu poți eluda întâlnirea cu sfinxul fără pedeapsa unui suflet steril *** în camera asta mi-am oprit timpul ecranul zvâcnește alb pe retină degete subțiri alunecă pe

strada îmi simte pașii respiră odată cu mine același târziu al orei în care fețele își disipă contururi în alte identități nopțile cresc umbre pe buze tăceri atinse de palme în care se

timpul care pleacă sapă morminte cuvintelor nerostite peste ele o cupolă de ochi aprinde când și când o privire de veghe în spatele fiecărei uși cresc cimitire care-și revendică dreptul la

vântul rătăcit prin tenebrele memoriei și-a încremenit uitarea ce liniște în această parte de lume zăpezi se topesc pe tâmple obosite pe chipuri cu lumânări încă aprinse orele trepte duc pași

lasă-mă să plec puțin doar cât distanța dintre două inimi care nu mai pot nu mai știu să tresară îngăduie-mi să port culorile ploii să mă îmbrac în frunze pe care vântul să mi le smulgă cu

trupul se strânge semn de întrebare între două contururi arcuite brațele countinuă să smulgă timpul pe care ochii se reazămă pentru a ști cerc peste cerc peste cerc universuri închise

fluturi de gheață se topesc pe umerii goi cu degete calde barbatul atinge neliniștea dimineții alunecă prin ochi într-o lume fragmentată de absențe de temeri de așteptări lumina întârzie să

astăzi nu ies din casă ce se întâmplă dincolo de ziduri nu mă interesează de fapt locuința mea e o bulă de aer singura în care pot să respir normal e de-ajuns să privesc prin fereastra

în mine zvâcnește o mare fără țărmuri niciodată calmă întotdeauna fierbinte cu pescăruși ce își tânguie zboruri rotunde fără loc de popas cu ceruri prea joase pentru a nu le chema prea sus

în seara asta viața-n fragmente intrând pe fereastra deschisă îmi pare mai stridentă ca oricând dincolo de camera mea zgomote care nu-mi aparțin îmi sparg în cioburi răbdarea spaima erupe prin

ceasul acesta îmi ticăie picătura de sânge pe care simt că o pierd se va smulge din mine cu durerea surdă a norului care-și stoarce primul strop de ploaie începutul sfârșitului timpul îmi

viața din firul ăsta de iarbă mă face să mă unduiesc sub atingerea gândului încotro să o iau doamne când pajiștea ta infinită și atât de frumoasă îmbie pașii spre toate direcțiile mă pierd

privesc înapoi spre un timp inventat de neputința de a accepta prezentul din mine hubloul prin care mi se arată lumea e un fel de cer al dimensiunii în care mă scald construiesc o colibă

mi-am ales cuvântul nimic pentru ceea ce simt când distanța dintre mine și ochi dispare oricât ți-ar părea de ciudat zâmbetul astăzi m-aruncă într-un unghi de lume congruent cu deschiderea

pe chipul ăsta alb iarnă doar tu poți să simți liniștea fulgilor ce se-aștern între lumini de ochi ----- singura mea poezie este cerul pe care nu-l simt nu-l văd și nu-l ascult doar îl

îmi potrivisem pasul după om simțind cum crește în mine drumul pe care am mers neobosită până la un capăt al certitudinii că totul începe și sfârșește aici am trăit lângă cer prima noapte cu

între mine și tine iubite nu există nici o distanță de inimi pe care să o străbatem în același puls e doar o alipire de trupuri ce își frânge contururi arzând sub răsuflarea caldă risipind

astăzi vântul mi-atinge părul cu șoapte culese dintr-o dimineață pe care am uitat să o respir cenușiul rezonează pe timpanul memoriei cu trecerea prin curtea spitalului s-a întâmplat într-o

șoseaua pare nesfârșită la fel și tăcerea lor lanuri întinse se deschid hrănind privirea cu galbenul auriu al grânelor coapte soarele ne pătrunde prin pori și-mi văd mâinile roșu

ca o întâmplare a imediatului eu nașterea a prins contur de septembrie păsări cu aripi de foc ating în foșnet frunzișul pădurii pe treptele casei bătrânești un ghem își deșiră limitarea în timp

sunt încă aici dezbrăcând de căutari timpul fluid peste care clipește un cer rupt din mine în nopți cu candelabre stinse mă contopesc cu tăcerile albe absențe pe care încerc să le

dejecțiile răsăritului tomnatic se preling peste ziduri de sticlă în spatele cărora bătrânii dorm uitând să se dezlege de trupuri copilul nimănui întinde mâna cerșind vântul îl trage de