Ecaterina Ștefan

eu prefer serile simple și reci cu pumnii ghemuiți în mîneci serile luminate numai sub felinare serile în care nu te gîndești la nimic serile de vineri nu se desebesc între ele tu mereu ești

nu ți-aș reproșa niciodată faptul că alegi a coti drumul numai ca să nu auzi scîrțitul frunzelor sub tălpile mele așa cum nu m-aș putea supăra pe faptul că fluturele bate din aripi dar seara mă

de-ar fi să-mi pot construi viitorul prin benzi desenate aș duce o viață perfectă și plictisitoare am scris prea puțin despre dragoste ca să-ți dau o definiție mai aproape știu frigul mai

Mă simt trupul fraged al melcului nu pot mișca întotdeauna despărțirea a fost la fel o coajă verde de nucă în loc de pîine emoția primei iubiri se păstrează ca vinul negru în butelii

toată durerea se strînge-ntr-o coardă de vioară și ochii tăi sclipind în frumusețe e o tăcere de octombrie în sală ritmul fin mă face captiv cu sufletul în valuri de apus luminile se

mai ții minte seara de august în stînga mea brazii care nu erau verzi pentru că era vara și nici pentru că sunt eu tînără cred că o nuntă se întîmpla în perimetrul discotecii și a barului de

Viața omului se conjugă între ceea ce nu poate fi și ceea ce ar vrea să ajungă a deveni. La mijloc rămîne doar ceea ce este. Nivelul la care ne apreciem, cu devieri în funcție de împlinirile pipăite,

am mers prin viață pășind peste urmele altora le-am deformat după talpa mea fără să-mi cer scuze că suntem diferiți nu am scris tot ce am știut nu am spus tot ce am gîndit doar am purtat în suflet

Dimineața aceasta fără vlagă nu îți zâmbește ca altădată Ai trăit și senzații mai neplăcute în viață Sunt lucruri care se întâmplă brusc ca plânsul înăbușit în pumni lași lacrimile să se

„Mihail Mungiu este un pictor care promovează tradițiile impresioniste/postimpresioniste și construiește imaginea plastică în cadrul tradițiilor realiste uzitînd metodele care se fondează pe

atunci cînd se schimbă ceva în cursul firesc al timpului cu tot ce poartă în el oamenii strîng în pumni ce au mai scump ce le mai rămîne orice gest se face o mișcarea asemuită ființei

omul care dă norii la o parte dimineața ca să zărească soarele se apleacă desupra orașului cu zîmbetul reflectat în mii de ferestre sunt eu pentru mine ziua aceasta nu este nimic mai mult

Ating mișcarea apusului Mă ascund în pumnii oamenilor Mă risipesc și o iau de la capăt Toamna epiderma pământului se descompune visând începuturile Mișcăm liniștea prin toate trăirile

Podul e coborât, pereții văruiți și ferestrele închise ermetic. Dormim pe rând. Când ne trezim nu spunem bună dimineața. Este o cameră construită în '63. În ea ne-am simți în siguranță chiar dacă ar

Ne strîngem acolo ca un stol de păsări ce-și caută refugiu de la furtună. Era parcă o altă viață pe atunci când nici cu mâna întinsă nu atingeam strugurii de deasupra ogrăzii. Acum după

Nu știu unde se termină încăpățânarea și unde începe obsesia dorința încrustată în aerul îndepărtat minciuna ținută în adâncul ființei după greșeala unei singure zile care marchează o

Ulanov e fericit acum să sară și pe o bucată de pământ, numai să nu adoarmă încă sub el. Ulanov se trezește cu gura plină de moarte și o usturime acută în ochi, așa cum poate fi numai

Sunt drumuri pe care le facem noi, locuri perfecte pentru ascunziș ca niște scorburi în apă câțiva cai somnambuli desprinși de herghelie, apoi vine noaptea să ia din liniștea noastră să le

Când viața sugrumă toată tristețea într-o clipă nu mai contează ce a fost pînă la ea sau ce va fi după. Fiecare noapte e o răsuflare ușurată ce poartă cu ea credința în acel loc numit acasă