Ecaterina Ștefan

Lumea plutește în puf de păpădie... eu rup florile de la receptacul în sus... o zguduire ușoară și suntem cu toții în aer... vise sub tălpi vise deasupra... la mijloc doar absențe și mult prea multe

Ți s-a urât să te joci unu la unu cu singurătatea stările aranjate într-o ordine imperfectă pe tabla de șah. Cele mai vechi iluzii sărind pe scenă când nu te aștepți chipul tău speriat de

Vezi mâinile astea cum tivesc și rup laolaltă pânza zilei. Vezi degetele topite în torțele nopții când cele mai aprigi dorințe se transformă-n iluzii. Încă te mai întrebi unde norocul își

O frică surdă te îndeamnă să te ții departe de spații înguste și întunecate. Abia de mai îngrămădești palmele în jurul candelei să modelezi pântecul femeii din care curge lumina, se prinde

Mă descalț să pot păși tăcut pe coloană. Cândva o să cad. Îți voi fi copil geamăn. Atunci nu mă voi teme să pipăi întunericul, nici măcar de îmi vor crește cuțite din degete și în plămânii

Printre nori albi, pașii împleticiți nu simt cum golul din urmă se umple de la sine odată cu lumina, cât o clipire de pleoape aprinde bucuria în prag. Mâinile întinse spre capătul

Sorbim pe rând din infuzia fierbinte a vieții. Întunericul încolăcit în pupile dilatate savurează liniștea regăsită în adîncuri îndepărtate de așternuturile gândurilor. La încrucișare de

Arunc eșarfe albe pe cer. Deschid fereastra. Iubirea dă buzna în odaie în toate patru camere ale inimii, de parcă te-ai afla într-o navă căreia Dumnezeu i-a dat un șut. Te acoperă valuri

Privirea se dizolvă în oameni. Visul adoarme în ochiul biblic, devine cerșetor al cerului, alunecând prin palmele Lui pînă la zbor. Doar când închid pleoapele simt că îmi aparțin.

Ceasul ronțăie secunde gratuite, soarbe din plictiseală. După perdea, răsăritul își plînge visele uitate. Cactuși se dezbracă de kaki. Nu au nevoie de apă, de mâini străine, de ochi, de

Un gest cald lângă zidul de gheață sparge nesiguranța din pas pe miezul destinului, drum îngustat cu pietre la mijloc, instabil echilibru între nerăbdarea de a strânge cu o mână funia vieții

Pereții se strâmtează Carmen de verticalitatea privirii tale încercând a-ți imita luciditatea îngustare înspre concret - un singur punct de unde pornește viața. Tu știi, orice plan rătăcit în

Tăcerea este și ea o scriere. Între ieri și azi fuge mereu o zi cotingentă cu o altă întâmplare în brațe răsucindu-și limitele în jurul aceluiași punct în care mă regăsesc cu nasul lipit de

Ca într-un gol, rătăcesc privirea în tavanul alb. Ceva straniu mă cheamă, ies. O pocnitură de ușă în urma mea și-s afară. Dimineața încă tace. În pădure copacii ca soldați cu

Până nu știi să faci noduri între întâmplări, tot o aruncare de zaruri ramâne. Decupez spațiile calde din mine, altfel exteriorul ar pierde razele sferei. Nucleul ramâne înăuntru. Ar fi just

E camera prea strâmtă și prea puține tablouri pe pereți, ca să-mi absoarbă sufletul ruginit în plămîni de atîta aer străin, de mâini degerate, care, de când m-am născut, îmi țin deschisă

Seara stau cu lumina stinsă mutându-mi grijile în stradă pun o melodie fină respir mai rar ținîndu-mi cana galbenă de ceai între palme îmi simt sufletul ocean cald curente maritime trăirile