Dumitru Sava

corola de minuni a lumii o simt cum mă strivește iar timpul ce-mi pulsează în inimă ucide tainele iubirii și vraja nepătrunsului ascuns te înflorește din neagra veșnicie crin alb ideea

ne bântuie molime crize războaie și seceta fundul dunării a ieșit la suprafață ca osândiții din vechile morminte să fie oare semnul venirii judecății acel decembrie tot nu ne dă pace citesc o

m-am trăit ca-n ospeție s-a evaporat vinul prin vine că după atâta beție nu mai simt gustul de mine sunt un pahar plin e la cap firul de ață daru-ți este pe sfârșite plâng și ultima-mi

dacă apa înseamnă viaţă atunci H2O este formula ei sacră nu constituienţii proporţia conteză homo în limbaj ceresc e măsura ei când zeul a rostit să fie lumină a extras o porţie de proporţie

a fost o vreme când iubirea roşie-n obraji te privea furiş pe sub sprâncene un fel de arcuri magice de sub care ochi galeşi aruncau săgeţi de foc otrăvite în miere îţi penetrau prin

tezeu orbecăind pe fir de aţă iartă de vorbesc cu nedreptate m-ai întemniţat în libertate ca zilnic să te cat în mine tată dar eu n-am prea înţeles porunca prostul am crezut că ea-i iubirea

Mă distrez de minune privind-o pe nepoţica mea, ce se apropie de trei anişori, cum reinventează limba maternă. Dintre minunatele bijuterii verbale, care îmi mângâie prin sfânta lor inocenţă sufletul,

O spun de la început, nu cred o iota în păienjenişul acesta de scenarite şi tot felul de oculte care stăpânesc, de când lumea, lumea, hotărăsc ele când e pace ori război, cine moare şi cine trăieşte,

anul acesta s-au trezit devreme căci iarna a fost mai blândă şi stau pe marginea gropii ca în nişte tranşee gata să iasă prin vârfurile tăioase ale firelor de iarbă la fel cum odinioară

bate clopotul într-o singură limbă cealaltă care tace e a mea m-a terminat de rostit noroc mare noroc că omenirea-i surdă sigur din atâta bârfă aş fi ajuns în iad ce mă fac cu ecoul

nu cu tata ci tu cu mine mamă formăm împreună androginul mai știi când ai mirosit floarea aia aveai inima grea de iubire și eu aromă de viață te așteptam m-ai respirat și dintr-o dată ai

"Acum, când simt că mă apropii de capătul osândii, deși aș relua fiecare clipă de la început, și-mi pare că m-am cam achitat de datoriile pământești, poate, ar trebui să scriu și eu un testament.

S-a așternut o liniște mormântală. Oamenii n-au mai așteptat până la sfârșit, au plecat derutați, cu capul în pământ, către casele lor. Dar eu, poate ca pe o nevoie de ispășire, am continuat,

atunci culcați pe nisipul fierbinde de umărul stâng credeam că m-a mușcat vreun scorpion ce-mi paralizase voința că te priveam hipnotizat și nu mă mai puteam mișca de lângă tine clocoteai în

O poveste de toată frumusețea. Abia sosit către seară, inspectorul și-a început cercetarea de teren chiar la magazin. Întrebat dacă îl cunoaște pe director, vânzătorul l-a însoțit la subsolul unde

Dacă cineva m-ar cerceta cu o lupă fermecată, ar putea descoperi în compoziția mea spirituală vagi abilități de epistemolog. Dar n-ar avea nicio șansă să afle vreo urmă de etimolog. De aceea, intru

e indefinibilă pentru că reprezintă cea mai mare abstracție. Înseamnă mult mai mult decât a trăi. Cei care o reduc la atât sunt niște bieți muritori. e unică și în afara noastră. Poate un fluviu

sunt atât de strălucitor încât la umbra mea se bronzează omenirea

Cu timpul, deși mă îngrețoșau fățărnicia și ipocrizia lor, am învățat să profit de acest fariseism și de statutul de tolerat al regimului. Așa au ajuns copiii unui preot, dușman oficial al

nu sunt decât o fântână poate un pic cu ciutura cam spartă dar dar cu izvoarele ascunse-n inima strămoșilor dacă eu o să mă iau cu una sau cu alta la vârsta mea și ele niște femei la fel de

iluzia unui mit viclean șarpe fruct oprit coborând din neștiut de departe de demult suflet viu din clorofilă am pulsat prin rădăcină să mă ‘nalț înspre lumină până te-am înmugurit când îl

iar îmi reproșezi… reacție naturală a ta de timidă ți-e frică după ce te-a luat valul cearșaful acela mototolit în albastru peste care probabil găinățează pescărușii (brrrr doamne ferește să nu

clepsidră ce ademenește timpul îl măcină prin oase și se preface pulbere – trecutul pe care zeul în joaca lui îl modelează viitor informă devenire cu care fecundează geneza – uter

din toate câte-s eu am vrut să zbor visam să-ajung culegător de stele eternitatea să-mi sculptez în ele dar într-o zi aflat-am c-o să mor sunt donquijotul vieții efemere de care o doamnă-n