o altă istorie

Actuala umanitate își face intrarea în propriul ciclu samsaric, în urmă cu circa treisprezece milenii, ca roire de ființe luminoase perfect echilibrate cu voința cumpănită de inteligență și iubire. Moxe e viața care vine să trăiască pământean spre a se cunoaște drept baal. Cunoașterea de sine reprezintă substanța gnostică din care se autoconstruiește ființa egonică. Baal e trăirea care pleacă să se autoconstruiască din gnoza adunată pe timpul experienței pământene. Sunt două procesualități opuse, una născând-o pe cealaltă ontic spre a se “hrăni” din ea gnostic în scopul împlinirii drept Ființă. Baal e călăuza pământeană a persoanei de la naștere și până la moarte, spectrul eonic potrivit căruia iubirea inteligentă devine inteligență iubitoare; s-a cristalizat drept voință dominantă a suveranului terestru manifestat drept căpetenie, rege, împărat. Moxe e călăuza cerească (spirituală) a persoanei plecate „dincolo” spre a se împlini ca ființă egonică – inteligență iubitoare, ce devine iubirea inteligentă și face posibilă renașterea ca reîntrupare a aceleeași ființe într-o altă persoană. La capătul ciclului încarnărilor omul-sapiens se întrupează într-un corp difuz, devenind nemuritor asemenea zeului–Antropos (conștiința eonicității cronospațiale), potrivit modelului înălțării lui Iisus. Atunci, din entitate efemeră, învingând timpul, devine eonicitate eternă care pleacă pe calea obținerii și a veșniciei prin asimilarea infinității spațiale, spre a se transforma în Thoth (Totul)– Conștiința Unică. Omul redevine lumina călătoare prin sine drept gnoză autocunoscătoare – ființă sapiențială, din care eonicitatea se autogerminează pentru a afla despre sine. Modificările eonicității în care a trăit i-au determinat starea și comportamentul. Pe măsura îndepărtării de Sursă, unicitatea gnoză și geneză - IO se înscrie pe trendul descendent, diminuându-și luminozitatea de la strălucirea sacră (inteligența eonică– spirit) către lucirea de sine – profanare luciferică a sacrului (individualizare personală). Ca reflex, voința formativă se manifestă dominant drept căldură, lumina manifestându-se ca foc pârjolitor – iubire pătimașă (sexualitate). Această tendință a stării eonicității - IO începuse a fi manifestă încă din vremea confruntării dintre Cronos și Zeus, arsura fulgerului olimpianului substituindu-se magiei timpului și a cuvântului. Accentuarea ei a determinat începutul schimbării ponderii manifestării voinței formative în cadrul unicității inteligență-iubire. Prin nașterea lui Apollo, tatăl (Zeus) își pierde și mai mult din strălucire (inteligență), începând a se comporta tot mai irațional, violent și mai pătimaș în iubire. Din aventurile sale extraconjugale se nasc puzderie de urmași care îi provoacă neliniști în legătură cu profețiile că și el ar putea fi îndepărtat de la domnie de către unul dintre ei. Una dintre profeții prevedea că prima soție, Metis – zeița înțelepciunii îi va naște o fiică și apoi un fiu, care îi va lua locul în Olimp. Spre a evita acest lucru pe când era însărcinată cu gemeni, Zeus o amăgește și o înghite de vie. Fiica - Atena s-a născut din capul său, iar fiul predestinat nu s-a mai născut niciodată. Altă proorocire anunța că Tethis, nimfa mării, va naște un fiu mai puternic decât el. Prevenit, Zeus o mărită cu un muritor, nimfa născându-l pe Ahile. Același lucru avea să se întâmple și cu Dionysos, preconizatul fiu al Semelei - fiica regelui Tebei. Amăgită de Hera, ea îi cere lui Zeus să i se arate în întreaga sa splendoare zeiască. Strălucirea și fulgerele acestuia au mistuit-o, dar înainte de a pieri zeul salvează pruncul pe care îl ascunde în coapsa sa de unde s-a și născut. Provenit din mamă muritoare, acesta, dominat de focul iubirii, se dezlănțuie în cadrul orgiilor extazice. Înfierbântate de patimă și posedate de furie mistică, în cadrul unui ritual, însoțitoarele sale - menadele (“cele care delirează”) îl devorează pe Orfeu. Aceste modificări eonice în defavoarea inteligenței (despiritualizare) determină înlocuirea treptată a templului luminii cu vatra focului. E începutul decăderii matriarhatului, când femeia-mamă, conducătoare respectată și venerată în comunitate, își alegea bărbatul, devine femeia-amantă, obiect, sclavă a plăcerilor bărbatului. Starea de decădere apolinică spre dionysianism domină epoca lui Ra, caracteristica sa fiind înlocuirea manifestării voinței ca inteligență a “stăpânului luminii” – zalmoxe de către puterea “stăpânul focului”. “Tatăl focului” se impune drept dominantă a eonului primordial – Primo Theos al epocii prometeice, stare căreia îi e specifică confruntarea dintre adepții folosirii energiilor spirituale (magia înțelepciunii) – zalmoxienii și partizanii violenței brute (focul) – prometeienii. După dispariția lui Orfeu, în fața asediului prometeian, “stăpânul sanctuarului” – marele preot își protejază sacralitatea, înconjurându-și reședința cu ziduri; pe frontispiciul ei scrie cu litere “smaraldine”: SARMIS E ZECITU’ ZA, autoproclamându-se astfel noul zal moxe. El precede, cu mult, pe regele carpatin cu același nume atestat pe monezi din aur și argint, fiind o hipostaziere a zeului Hermes – Hermis, mesagerul divin. Cetatea devine centrul spiritual al dacității neamurilor zeciste, ajungând până la noi sub denumirea de Sarmisegetuza. De aici îl invocă pe IO - PreaÎnaltul să le vină în ajutor. Cei chemați sosesc dintr-un sistem solar geamăn al cărui astru se chema AR și de la el conducătorul expediției numindu-se Ares, iar însoțitorii săi arieni – oamenii albi cu sensul de puri, sfinți (dioi); ei îl vor numi “RA” pe Apollo cel decăzut în dionysianism, fratele geamăn și neajutorat al lui Ar. Noua eonicitate se va face cunoscută drept spiritualitate a gemenilor divini. Exprimîndu-i poziția în sistemul nostru solar (a șasea dinspre exterior și a treia dinspre astru), în conformitate cu așezarea literelor în alfabetul lor vor denumi planeta pe care au debarcat Ge – Geea și, considerându-se fii ai ei, noii veniți își vor spune geți. În limba fraților zeciști (germani) “Cei Chemați” vor fi denumiți gotti, cu înțelesul de sfinți, care vor intra în istorie drept goții de mai târziu. Aduc cu ei alfabetul getic (gotic), care înlocuiește în templu scrisul “smaraldin” (tăblițele de la Tărtăria) și se impune și în administrație și comunicare. Tot în el e consemnat și textul legilor belagine pe baza cărora s-a realizat sincretismul daco-get, născător al arianismului. Noul chip al eonicității IO (PreaÎnaltul) e tot ianusian, dar o față îl reflectă pe Sabazios – moxe și cealaltă pe Gebeleizis – baal; primul desemnează seva vieții - sacralitatea, iar celălalt semnifică trăitea pământeană – profanul. Respectiva dualitate determină și caracterizează starea societalului: ipostaza voinței eonice sabaziene, manifestate drept moxe, e capul sacerdotului (nous) – zalmoxe, iar ipostaza gebeleizică a lui baal e întruchipată de căpetenia administrativă – conducătorul, regele, împăratul. Actuala istorie - materialist evoluționistă e o descriere implicită a manifestării eonicității, în principal, ca voință a lui baal; în descrierea omenirii primează confruntarea și bătăliile dintre comunități și neamuri pentru a-și afirma identitatea și a se impune în fața celorlalte. Noua istorie pe care o propun prezintă modul în care manifestarea voinței eonice ca moxe predestinează modul de viață al pământenilor. Determinant nu mai e modul de producție (Marx) și evoluția uneltelor, ci modul de realizare a cunoașterii și măsura în care gnosticitatea determină și reglează comportamentul social. Primordială în explicație nu mai e legătura omului cu pământul, ci revărsarea eonicității IO, în diversitatea de ipostaze, asupra sa. Deși istoria consacrată nu validează ipoteza, mai ales pe baza interpretării tăblițelor de la Sinaia e pe cale de a se constitui o întreagă literatură ezoterică referitoare la sacralitatea spațiului ancestral și istoric al românilor de astăzi, prezentat drept “Dio Geția” – Țara Sfântă a Geților. Termenul poate fi înțeles ca țară a zeilor geți, țară protejată de zeii geți ori ca țară locuită de sfinții geți – dioi. Bineînțeles, că poate însemna și toate acestea împreună! Discuția implică numeroase dileme. Personal sunt tentat să înțeleg termenul nu ca pe o populare cu un misterios neam extraterestru, venit pe navele prezentate în nu știu ce picturi rupestre, ci ca pe contaminare într-un anume timp a eonicității (zeii emană eoni) respectivului spațiu cu o eonicitate radiantă din afara sa. Aceasta s-a suprapus peste cea locală, determinând nașterea unor oameni deosebiți în masa autohtonilor. Diferențiindu-se și formându-și, treptat, conștiința propriei identități, aceste ființe, preponderent spirituale, și-au zis geți ori au fost numiți așa de către localnici, termenul însemnând “sfinți”. Parte a istoricilor români actuali tind să acorde geților o prezență și rol exagerate în ascendența neamului românesc. În afara venirii, două sunt misterele referitoare la ei cu care se confruntă istoriografia: cum și unde au dispărut așa de brusc geții din istorie și în ce măsură geții și goții sunt același neam. La prima dilemă se încearcă să se explice asimilarea lor culturală și fuziunea etnică în urma romanizării, migrațiunii și creștinării. La a doua, în ciuda existenței unor consemnări istorice se feresc să răspundă ori dau explicații puțin verosimile. “Cei veniți” au reprezentat o elită spirituală, o minoritate în masa pelasgilor nord-dunăreni și de aceea consider că teoria geto-dacității, ca etnicitate, e o exagerare. Mai corectă ar fi formularea arianism – asimilarea de către zecitate (dacitate) a spiritului și ordinii belaginelor. În tradiția populară românească se mai păstrează zicala: “suntem din neam de urieși”. Urieșilor li se mai spunea și jidovi cu sensul de om din vechime ori novaci – eroi binefăcători și civilizatori. Relieful autohton păstrează tot felul de forme ciudate, formațiuni stâncoase bizare, peisaje și urme de cetăți legendare inaccesibile, care sunt considerate drept operă a lor. Arheologic, au fost descoperite chiar schelete de dimensiuni gigantice comparativ cu omul normal. Întâlnirea lor cu oamenii e redată în povestea fetiței care ia în poală plugarul cu boi și unealtă și îi arată tatălui ei.Acesta îi cere să-i ducă înapoi pentru că sunt oamenii care vor moșteni pământul. În istorie se vorbește despre “geții cei mari” – massageții, care sunt plasați într-un anume spațiu geografic. De asemenea, în unele scrieri biblice sunt păstrate consemnări despre “nefilimi” – ființe enigmatice, uriași care, în limba ebraică, înseamnă “cei căzuți”. “Cei veniți” exprimat în germană și „cei căzuți” din ebraică ar putea desemna aceeași entitate. În Cartea lui Enoh uriașii sunt considerați niște metiși rezultați din împerecherea fiilor lui Dumnezeu cu pământencele. Probabil nu au dispărut la potop ci sunt sfinții ramani din fruntea celor patru corpuri expediționare ariene, care vor da naștere unor noi popoare și civilizații. Parte dintre ei au rămas în jurul Sarmisegetuzei ca mari heraclizi ai învățăturii zeciste, pietrificându-și înțelepciunea în misterioșii somati - samadhi - corpuri intrate în stare de conservare ca spirite pietrificate. Memoria despre ei a alimentat cultul pietrei și cultura actuală a statuilor, acestea încorporând spiritul celui reprezentat. Urmași ai lor în spațiul carpato-ponto-balcanic au continuat să-și spună geți, perpetuându-le amintirea. Ei rămân întemeietori ai arianismului în lume prin impunerea ordinii legilor belagine. Poate că merită a fi reanalizată și povestirea lui Iordanes din lucrarea Getica, privind venirea “celor chemați” (geții) din misterioasa insulă Scandza pe cele trei corăbii; ea ar trebui să însemne o întoarcere acasă a ramanității ariene (getice) sub înfățișarea sa vizigotă. E o epocă târzie a istoriei lor când aceștia au debarcat în regiunea Vistulei și au migrat către nordul și vestul Mării Negre. Dintre ei, rusul Rorik cu ai lui vor întemeia, peste timp, cnezatul Novgorodului și Rusia kieveană. Poate s-ar ajunge la concluzia că gotul Teodoric cel Mare era get și s-ar rezolva dilema. Împăratul de la Ravena - învingătorul ar avea în istoria autohtonă cel puțin aceeași demnitate cu Decebal – învinsul. Neregăsirea limbii geto-gote în limba română (incompatibilitatea) nu ar mai fi un impediment dacă formarea acesteia ar fi abordată și dintr-o altă perspectivă decît cea actuală a romanizării. Avem de optat: 1) - demonstrăm că suntem urmașii dacilor (zecilor) și prin arianismul geto-gotic avem o istorie mult mai veche și mai bogată decât a elenilor și romanilor. Și atunci nu ar trebui să avem complexe în a ni-l asuma pe legendarul Hemanarich. Domnii moldoveni și Ștefan cel mare au stăpânit mare parte din teritoriile fostului său imperiu, iar pentru Cantemir părți ale acestuia formau patria sa și de aici relația specială cu Petru al Rusiei. Și celebrul Codex argentarum de la Upsala ar merita integrat patrimoniului autohton; 2) - suntem rezultatul valahității și atunci istora noastră începe cu valahitatea lui Filip și Alexandru Macedon, confiscată de către greci drept elenism; 3) – descindem de la Roma și atunci istoria noastră începe cu romanizarea valahității balcanice; 4) - rămânem un apendice istoric rezultat din îndoielnica romanizare doar a valahității carpatine – aberație a celor care ne-au impus actuala istorie oficială prin care cei care suntem Vatra Vechii Europe am ajuns niște neica nimeni, renegați în propria țară. Merită să ne lămurim dacă suntem urmași și continuatori ai arianismului ramanic (Ra) ori suntem doar bastarzii lui Traian romanul. A venit vremea să demascăm șmecheria asta cu împărțirea neamului geto-got în cei de dincolo de Moldova – vizigoți și cei de dincoace de Transilvania – ostrogoți, iar la mijloc între ei terra vida. Asta trebuie să căutăm în săpăturile arheologice, arhivele Vaticanului, în manuscrisele și tăblițele subit descoperite prin pustiuri, în rămășițele bibliotecilor arse și oriunde e ceva de găsit!