Eseuri
o altă istorie
5. ramanitatea ariană
16 min lectură·
Mediu
Istoria e storia - povestea despre I, adică despre unu care s-a născut din zero (0) – neant. Această naștere e cunoașterea de sine a devenirii (eonicitate) căreia îi spunem Dumnezeu - IO. Pentru că semnifică gnoza în căutarea propriei ordini (etică) am numit-o gnoeticitate. Zero e miezul, noumenul germinativ care iese din sine potrivit unei ordini - etica (coaja) și se cheamă fenomen.
Lucrul acesta ni l-a spus Kant. Cunoașterea de sine a miezului se realizează în coajă - ordinea ascunsă ieșită din sine, adică noumenul ce se relevă prin fenomen. Tot el ne-a mai spus că această cunoaștere e posibilă prin experiența senzorială – stereotipia instictuală, intelect și prin rațiune. Simplificat, mecanismul e următorul: intelectul axiomatizează experiența senzorială în judecăți analitice, iar rațiunea o prelungește în abstract –misterul insondabil prin concepte ordonate în judecăți sintetice asupra invizibilului.
Hegel se ocupă de cunoașterea rațională - exprimare a ceea ce aflăm dincolo de experiența senzorială și de intelect. Și ne spune că tot ceea ce ne e încă invizibil, dar îl cunoaștem pe calea rațiunii, e real și tot ce-i real e rațional, adică poate fi gândit. Cam până aici a ajuns metafizica.
Venind dinspre fizică, Einstein ne spune că toată cunoașterea noastră e relativă și că avem posibilitatea ca, prin datul nostru organic, cu ajutorul gândirii să construim noi realități abstracte care ar putea fi identice cu ordinea invizibilă. Mintea umană nu doar descoperă lumea ci, de la un anumit nivel, participă la construirea ei.Nimeni nu a văzut cuanticitatea, dar comunitatea acceptă lumea cuanticității, o organizare logică abstractă a gândirii umane, ca pe o realitate deși ea e un construct ideatic pur matematic, articulat potrivit ordinii apriorice a minții umane. Ordinea nu este în afara minții umane și aceasta o iluminează așa cum fascicolul lanternei penetrează întunericul (misterul). Această ordine e însăși mintea - aprioritate care, gândindu-se (autocontemplându-se), se autodezvăluie drept lume.
Toate științele sunt relevare a unor “logii” – geologie, psihologie, filologie, teologie etc. Să ne oprim la teo/logie: înseamnă vorbirea despre Theos – Dumnezeu. Vorbirea despre el nu ne oferă, însă, certitudinea că și există, dar nici că el nu există. Nu se constituie în criteriu al adevărului, poate doar al verosimilității. Ieșirea din dilemă ne-a oferit-o Iisus – metamorfozare a “logii”, logosului, ca Fiu - întrupare a vorbirii despre Dumnezeu. Arăta la fel ca noi oamenii și a venit să ne spună că adevărata cunoaștere se face cu inima, prin iubire. Iubirea pe verticală - pentru cel de sus și iubirea pe orizontală - pentru aproapele, împreunate prin zero (trecerea neantică), formează crucea creștină. Prin exemplul personal al trăirii ne-a arătat că el, chip divin muritor ca noi, poate învia și se poate înălța la cer într-un trup diafan (hologramă). Dar nu ne-a spus lucrul esențial – ce e iubirea. Sau apostolii lui au ascuns acest lucru când au zidit creștinismul. Adică ne-a arătat sus-jus, stânga-dreapta dar nu și înainte-înapoi - adâncimea cunoașterii, a treia dimensiune – iubirea profundă care proiectează crucea zalmoxiană. În schimb ne-o arătaseră alții prin celebrul imperativ: “Cunoaște-te pe tine însuți“! Această a treia dimensiune a iubirii e egosul. Nu poți iubi nimic mai mult decît pe tine însuți.
Neavând mijloace gnostice pentru a ajunge la el, Dumnezeu rămâne o pură abstracție, ca și iubirea pentru el - o iubire fără obiect cert. Și iubirea pe orizontală - “pentru ceilalți” e îndoielnică; iubim imaginea noastră despre ei, nu pe cei adevărați. Doar iubindu-te pe tine, instinctul de conservare al trăirii, la capătul samsarei, ajungi să constați că l-ai iubit pe Dumnezeu și că acel “domn’ zeu” ești chiar tu. Prin această iubire îți construiești egosul – sufletul, prin care te decantezi drept iubire inteligentă în ființa egonică, geamănul nevăzut al persoanei.
Ne naștem din iubirea de sine a lui IO și iubindu-ne egosic ajungem să cunoaștem această iubire, devenind persoana umană - omul prin care eonicitatea se autocontemplă gnostic pe sine. Aceasta e calea iubirii adevărate – trăirea egosică (empato-intuitivitatea), unica modalitate prin care ajungi la zeu. Cunoscându-te pe tine cunoști universul și îl cunoști pe Dumnezeu, împlinind și desăvârșind crucea zalmoxiană – trinitatea: orizontală, verticală și adâncime! Reprezenta tehnica spirituală sacră (secretă) prin care zalmoxe îi iniția pe adepți în taina nemuririi; cel care deținea acest secret, prin iubire reușea să spargă cenzura cunoașterii și deschizând ușa spre misterul divin (transcendent) devenea posesor al unor potențe extrasenzoriale inaccesibile neinițiatului.
Eonicitatea pământeană IO, ipostaziată Ra, era întruchipare a cifrei 9 care semnifica sfârșitul ciclului zecist și trecerea la un altul – tranziția către un alt început, exprimat ca o trezire în conștiință a umanității – plinire (umplere) a lui moxe. Ra, ca stare dionysiacă a apolinicității, prin venirea geților lui Ares primea o infuzie de strălucire, determinându-l pe Zeus să-l înlănțuiască pe Prometeu – stăpânul focului. Treptat se realizează sincretismul între înțelepciunea zecistă simbolizată de Ra, stare decăzută a lui Apollo și eonicitatea împrospătătoare a belaginelor, simbolizată de Ar, ca fundament al civilizației ariene. Ar, întruchipare a lui unu și nouă, semnifica noul ciclu pământean, baal-ul ce începea a se manifesta drept arianism. Tendința – de la individualitate (unu) către colectivitate (nouă) semnifica chiar constituirea și nașterea de noi neamuri și popoare bazate pe conștiința etnicității. Se trecea de la frățietatea zecistă radiată de aceeași spiritualitate la comunități ce se identificau prin frăția de sânge. Dacă zecismul era comunitar, arianismul va fi identitar.
Unele mituri îl prezintă pe Ares numai ca fiu al Herei, nu și al lui Zeus, fapt ce poate semnifica o îndepărtare a eonicității sale de cea a căpeteniei Olimpului. Perceperea lui în spațialitatea balcanică drept zeitate brutală, violentă, sângeroasă a fost determinată de tentativa de impunere a legii geților asupra spiritualității politeiste, fărâmițate în tot felul de entități eonice, care domina lumea tracică și a germinat mai târziu diversitatea de doctrine filosofice. De aceea Zeus îl ura visceral pe Ares și e prezentat, de cele mai multe ori, în ipostaze umilitoare – rănit de Diomede în războiul troian, umilit de Heracles și Atena, ori chiar capturat și sechestrat de către giganți. Toate acestea atestă faptul că eonicitatea ariană a “celor veniți” (geții) era considerată străină și ostilă celei a Olimpului. Din spațiul tracității egeene se vor organiza incursiuni pe mare în spațiul daco-arian în tentativa de a prelua sub influență anumite regiuni prin înființare cunoscutelor orașe colonii, greșit denumite grecești pentru că la vremea aia grecii nu existau; ele au fost opera tracității olimpiane ce își avea Troia drept epicentru..
Semnificația denumirii „civilizație ariană„ din spațiul zecist trebuie curățată de contaminarea etnic-rasială nazistă și înțeleasă în logica sa istorică drept spiritualitatea care a continuat-o pe cea zecisto-dacistă. Spiritul belaginelor a impregnat dacitatea, rezultând arianismul așa zișilor indoeuropeni – în realitate lumea lui Ra, adică ramanică.
Prin asimilarea geților, comunitățile daciste primesc o infuzie cu noua spiritualitate tot de natură zecistă; “sfinții”, oamenii lui Ar – ar/mani, sunt incluși în suprastructura sacerdotală și administrativă ca sfătuitori ai liderilor locali și de la nivel central în înțelegerea și aplicarea legilor belagine. Treptat, ajung tarabostes locali, șefi în sfatul bătrânilor, preoți și mari preoți (heraclizi) ori chiar zalmoxe. Din simbioza dacisto-getă (belagină) se naște spiritualitatea și civilizația ariană în cadrul căreia se realizează împăcarea și comuniunea între zalmoxieni și prometeieni. Veghind la aplicarea și respectarea lor, zalmoxe, pe lângă zal mesagerul – interfață și intermediar cu IO și profet al său, devenea și legislator - cel care impunea normativ ordinea spirituală în comunitate.
Arianismul a reprezentat diseminarea, sub călăuzirea lui zalmoxe, a spirilualității zeciste prin intermediul belaginelor. Acestea erau “legile începuturilor” – prin ele eonicitatea se ipostazia în ordinea pământeană omenească, determinându-i organizarea, comportamentul individual și tipul de civilizație locală. Semnificația denumirii era: dăruite “gintei pelasgilor “ – pelasgus gentes. De aici vor deveni belasgusgentes – Belagine; cum belasg a evoluat velasg, velah, valah ele vor rămâne, peste timp, drept Codex Valahorum.
În spațiul mesopotamian se vor impune drept legile lui Hammurabi, iar în cel elen, mult mai târziu, sub forma înțelepciunii lui Hermes Trismegistul - Corpus Hermeticum, sintetizate în cele șapte legi universale ale Kybalionului. Le reamintesc pe ultimele deoarece reprezintă temeiul spiritualist al arianismului: totul este minte (spirit); precum sus așa și jos; nimic nu este în repaus, totul vibrează; totul este dual, fiecare ființează ca pereche de contrarii; totul curge, urcă și coboară afară și înăuntru; fiecare cauză își are efectul său și invers; totul își are principiul masculin și feminin.
Pentru impunerea arianismului în ariile geografice zeciste amenințate de prometeism și alte eonicități, în vremea lui zalmoxe Rahma, se organizează expediții cu rol misionar, conduse de către un raman, pe toate direcțiile cardinale. Se întemeiază astfel: spre Orient ramanitatea scitică și cea vedică; spre Occident ramanitățile celtă și latină; spre Nord ramanitatea gotică (frăția germanico-scandinavă); către sud ramanitatea baal-ică și Africa de nord, ajungând până în Egipt unde se instituie ramanitatea faraonică. Având drept epicentru cetatea sacră – Sarmis/zecetu/za, în vecinătatea sa imediată și apropiată s-a format ramanitatea velahă sau velahică, ce se întindea până spre Europa centrală și cuprindea inclusiv Balcanii și Orientul Apropiat. Este vorba de aria demografică peste care s-a suprapus mai târziu Marea Stăpânire a lui Burebista.
În fața ofensivei arianismului, eonicitatea olimpiană a spațiului trac, amenințată de dislocare, răspunde permeabilizând infiltrarea eonicității de tip anunaki din Orientul Apropiat. Spre a contracara arianismul, Zeus, în schimbul divulgării profeției referitoare la detronarea și înlăturarea sa din pantheon, îl eliberează pe Prometeu, inamicul zalmoxianismului. Eonicitatea prometeică a focului începe să producă turbulențe în cronospațialitatea ariană. Acestea se manifestă ca tendințe de amplificare sau scădere a influenței lui Ra ori a lui Ar. În spațiul hindic al vedelor Ra se impune drept Rta - ordinea cosmică și morală întuchipată de către Rahma (Ramayana). S-a ipostaziat rahmanism, brahmanism, în cadrul căruia IO se va manifesta drept eonicitatea Brahman din care se va naște hinduismul. Brahman reprezintă spiritul suprem, iar manifestarea lui ca suflet încarnat - om este Atman; destinul fiecărei persoane e determinat de karma, reîncarnare și moksha.
Ramanitatea din podișul Asiei Centrale și-a reconfirmat apartenența la eonicitatea IO – Ra – Ar prin contopirea lor în unicitatea IR. Dumnezeul din cer – moxe, se identifica cu manifestarea sa pământeană – baal în starea eonică Ir. Zalmoxe nu mai era zala de legătură în lanțul vieții, ci unsul ca duhovnicie a lui. Acest uns se va numi zarathustra și nu întruchipa o entitate (personaj istoric) ci, ca și în cazul lui zalmoxe semnifica demnitatea sacră sub care Ir se pogora asupra adepților săi. ZaRathustra nu a întemeiat zoroastrismul, ci era chiar acesta ca manifestare a lui Ir prin adepții săi. Înțeleptul Domn (PreaÎnaltul) – Ahura Mazda exprima prin el ca profet calea lumii frumoase, caracterizată prin trinitatea: Gând bun, Cuvânt bun, Faptă bună. Era Cristul de mai târziu ce se va arăta omului ca Iisus. Starea sa eonică o întruchipa focul sacru, dătător de lumină și căldură, ce ardea veșnic păzit în altare. În alaiul său se aflau nemuritorii binefăcători (heraclizi), ce în creștinism vor deveni apostoli, conduși de fiul zeului. Celălalt fiu geamăn – Ahrim întruchipa spiritul răului și voia să distrugă creația Tatălui. Moartea era opera acestuia și de aceea trupurile fiind contaminate cu rău se depuneau în turnurile tăcerii unde se descompuneau pe cale naturală ori erau devorate de păsări spre a nu polua pământul, apa și focul considerate sacre. Discipolii înălțau imnurile Gatha prin care erau îndemnați la luptă fără milă (violență) pentru dreptate, parcă amintind de modalitatea în care aleșii lui Yahwe împlineau făgăduința. Credincioșii care reușeau să treacă podul Cinvat erau primiți în regatul lui Mazda. Numai inițiații puteau realiza asta, instituindu-se un fel de aristocrație zoroastristă. Loc central în ritualurile zoroastriene ocupa purificarea prin ungerea cu urină de taur alb (simbolizare a lui Ir) care, prin sfințire, devenea nirang. Comunitățile perșilor din India încă îl mai folosesc în ceremoniile de inițiere sau la sfințirea preoților. În limba română se păstrează încă “ir” ca denumire pentru alifie, ca pomadă pentru înfrumusețare ori tămadă pentru vindecare. Prezența lui în limbă alimentează ipoteza că prin fondul nostru spiritual ancestral am putea fi mai iranieni decât iranienii de astăză, rămânând la fel de imperiali ca pelasgo-velasgo-velahitatea întemeietoare a ramanității și ca geții fondatori ai arianismului. Și astăzi românul mai aprinde pe peretele de la răsarit, în odaia mare, candela, dar nu mai știe de ce o face ori îi conferă altă semnificație. E amintirea focului sacru ipostaziat în eonicitatea Ir care se transmite din generație în generație, praful timpului acoperindu-i înțelesul real.
Adepții săi – oamenii lui Ir s-au făcut cunoscuți drept iranieni, o multitudine de neamuri în care erau incluși perșii, mezii, parții, sacii – întemeietori ai imperiului persan.
Ramanitatea scitică, reprezentată prin sarmați, roxalani, iazigi, dahi, alani etc, ocupa spațiul din nordul Pontului și până în jurul Mării Caspice. Din rândul ei s-au ridicat massageții care, prin regina Tomiris, au reșit să-l învingă și ucidă pe Cirus cel Mare. Reprezintă spațiul identitar al întâlnirii ramanității iraniene cu cea a arianismului pelasgității nord-dunărene – velahe. Spiritualitatea IO este difuzată într-o multitudine de eonicități (politeism), Ares continuând să aibă loc central alături de zeița vetrei și zeul cerului. Focul îndeplinea funcția sacră – autoritatea, pe cea de purificator – regenerarea, rol ritualic – mesager divin și pe cea de protector – centrul comunității și al familiei. Se considerau descendenți ai lui Heracles, din a cărui împreunare cu o entitate jumătate femeie, jumătate șarpe s-au născut sciții. Credeau în nemurire și în strămoși, dezvoltând un adevărat cult al înmormântării – celebri tumulii funerari (kurgane). Le era specific zoomorfismul, animalele având roluri protectoare, ritualice și identitare. Practicau șamanismul, în cadrul ritualurilor magice folosind cânepa pentru efectul ei halucinogen.
Ramanitatea celtică pornea din centrul Europei și radia întreg Occidentul. În cadrul ei și a celei scandinave (gotice) există o energie eonică ce străbate totul și se exprimă prin zei și zeițe. IO din spiritualitatea zecistă e reprezentată de Asatru, format dintr-un grup de zei – Aesiri, care guvernează creația și distrugerea, nașterea și moartea. Eonicitatea zeiască era impregnată și disipată în lumea înconjurătoare – plante, animale, ape, fenomene naturale etc, ce structurau un animism păgân. Cel mai venerat dintre zei era Lugus (similar lui IO), care semnifica soarele și lumina. Fiecare zeu dispunea de o sală unde îi primea, după moarte, pe discipolii căzuți în luptă, prfigurând oastea sfântă a Dumezeului Savaot. Exista fascinația pentru cifra trei exprimată în întreaga simbolistică celtă – triskelionul, triquetra. Sacralitate aparte, insuficient descifrată pentru că nu a rămas nimic scris, aveau și nodul celtic, crucea celtică și Arborele vieții. În mijlocul oricărei așezări era plantat un arbore sacru, care semnifica interconexiunea lumii omului – trunchiul cu lumea subpământeană – rădăcinile și cu cea a zeilor – coroana. Era ocrotitorul comunității și sub el se țineau ritualurile religioase. Druidul întruchipa pe liderul religios al comunității (zalmoxe), care făcea interconexiunea cu zeitățile, veghea asupra păstrării tradițiilor primite de la zei și impunea, la nevoie folosind magia, respectarea regulilor.
Una dintre direcțiile expedițiilor ramano-ariene a reprezentat-o penetrarea prin Balcani în Asia mică, Orientul apropiat și până în Egipt. În acest spațiu renăscuse eonicitatea semitică a urmașilor lui Apsu și Tiamat care începuse recuperarea orașelor-stat stăpânite de către “bătrânii” anunaki. Enki, în noua ipostază – El, îl ucisese pe Apsu. Ofensivei de răspuns a soției acestuia - Tiamat prin Kingu se opune Marduk, fiul lui El (epopeea Enuma Elish). Reușește să o ucidă pe Tiamat și o spintecă în două, divizându-i puterea eonică în a Cerul și a Pământului. Își instituie stăpânirea asupra Babilonului și pentru această victorie i se recunoaște supremația asupra întregii spiritualități anunaki.
Spre a face față specificului manifestării eonicității în aria de influență a lui Marduk, ramanii arieni își activează și dezvoltă componenta baal, prin tendința moxe rămânând totuși ancorați la înțelepciunea zalmoxiană. Răspândirea acestei eonicități zeciste se impune preponderent drept zeitatea Baal în spațiul anatolian, egeean, sirian, canaanian, fenician etc. De aici radiază spre Cartagina – Astrubaal, Hanibaal și spre arealul egiptean. Peninsula mărginită de Marea Egee se va numi Baal-canică, iar locul de reședință - muntele Baal-can. Semnificația sa era de Stăpânul, Domnul ce veghează asupra fertilității pământene și apără ordinea cosmică împotriva forței distructive a eonicității mardukiene.
În Egipt se instituie ramanitatea faraonică. Componenta moxe e întruchipată de Ra, iar tendința baal de către Osiris. Faraonul, unicul Ra pe pământ – ra/on se manifestă drept lumina călăuzitoare asemenea unui far ce emană strălucirea PreaInaltului. Este deopotrivă zalmoxe și suveran. După ce își epuizează strălucirea pământeană este depus, ca mumie, în sălile din Amenti pentru regenerare în așteptarea învierii. Dincolo este osiris care judecă sufletele și le călăuzește pe calea vieții veșnice. Apogeul ramanismului egiptean a fost reprezentat prin dinastiile Ramses – Omul soare sau născutul din soare.
Asupra pelasgității zeciste din Peninsula italică s-au exercitat două influențe majore – una dinspre sud, din spațiul mosopotamian anunaki și una dinspre alpi, din arealul celtic. De la cuvântul viteliu al oscilor din sud, crescători de vite s-a extins denumirea Italia asupra întregii peninsule. Influența anunaki, venită pe cale elenistică, a determinat organizarea neamurilor italice în orașe stat. O ramură a ramanității direcției sudice dinspre Lydia anatoliană s-a extins până în peninsulă. Etnonimul acestei populații era Razenna – Razna și s-a stabilit în regiunea Toscana – Etruria, făcându-se cunoscută drept etrusci. În limba lor numărul doi (2) – cel de după unicul se numea zal (reprezentantul său pe pământ), iar numărul douăzeci (20) – zatrum. În încercarea de a se opune expansiunii etrusce neamirile italice s-au asociat în Liga latină. Nașterea ramanității italice s-a născut ca o confruntare între latini și etrusci. Ultimii, ca și egiptenii credeau în regenerarea spirituală a trupului și au acordat o atenție specială cultului înmormântării, cimitirele lor arătând ca adevărate orășele. Rhea Silva era fiica regelui cetății stat Alba Longa. Acesta e înlăturat de pe tron de fratele său mai mic, care îi ucide și fiii spre a nu mai avea urmași. Pe Rhea o trimite vestală – preoteasă a zeiței Vesta (Hesta), veghetoare a focului și a vetrei, statut ce o obliga să-și păstreze castitatea vreme de treizeci de ani. Ea rămâne, însă, însărcinată cu zeul geților – Ares ( Marte) și îi naște pe gemenii Romulus și Remus. Eonicitatea Ra se manifesta astfel în spațiul latin ca înfruntare fratricidă între Ro și Re. Învingător, Romulus întemeiază Roma. Prin ea ramanitatea latină va deveni romană.
006
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Dumitru Sava
- Tip
- Eseuri
- Cuvinte
- 3.040
- Citire
- 16 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Dumitru Sava. “o altă istorie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dumitru-sava/eseu/14206941/o-alta-istorieComentarii (0)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.
