o altă istorie...

În strădania mea de a fundamenta antropoteismul evidențiez trei modalități prin care biosul realizează autocunoașterea: senzitivitatea empirică (prin simțuri) ; calea intelectual-științifică (prin cortex și instrumentarul adecvat) și empatointuitivitatea instinctuală - credința (comuniunea prin inimă cu Totul). Consider greșită actuala cutumă potrivit căreia tot ce nu e științific e greșit. Hașdeu îi ironizează pe “științificii” care au scris istoria românilor. Adoptând în cercetarea mea a treia cale de cunoaștere prin trăire și reîncarnare am acreditat în istorie ipoteza ramanității. Problema validității începe să fie tot mai îndoielnică și pentru cunoașterea științifică. Avansând pe calea ei se ajunge la incertitudine, relativitate, indecibilitate, stări care au determinat criza fizicii, criza geometriei și criza logicii. Biblia și Coranul nu au surse bibliografice, dar impactul lor social a dus la întemeierea civilizațiilor creștină și islamică. Potrivit unor texte antice orientale actuala umanitate ar fi cam a șasea între cele care au populat planeta Terra. Durata unei umanități este de circa 26000 de ani cât constelația noastră solară face o rotație în jurul Soarelui central al galaxiei. În acest ciclu persoana umană, prin nașteri, trăiri și muriri se reîncarnează în cadrul unui travaliu autocunoscător la capătul căruia e germinată ființa unică – Antropos a cronospațialității. Mitologia îl identifică cu Ianus, cel care are o față pământeană vizibilă și o alta cerească invizibilă. La capătul devenirii întru ființă, numită smsara, miliardele de persoane umane, configurate în fractali ai ipostazei antroposice, își încheie desăvârșirea și învingând cenzura transcendentală a timpului acced la o nouă dimensiune metamorfozată în viitocortex, făcând saltul de la trăire la viață care implică eternitatea ce face posibilă roirea spre ipostaza superioară în drumul către veșnicie. Persoanele care nu reușesc să-și atingă desăvârșirea, dar ajunse la un înalt nivel de spiritualitate, rămân pe planetă devenind călăuze gnostice pentru civilizația astrală următoare care vine să evolueze aici pe Terra în călătoria ei inițiatică întru divinitate prin asimilarea elementalului teluric și luminozității solare a lui Apollo. Revenind la umanitatea actuală, potrivit învățăturii biblice ea este una noetică. Suntem urmașii celor trei fii ai lui tata Noe, noi europenii descinzând din spița lui Iafet, care s-a răspândit din Asia Mică până în peninsula Iberică și din nordul Africii până în Scandinavia cu centrul pe Carpați . Exista o limbă unică, primordială – noetica, ce s-a fragmentat în timp în trei dialecte: semitic ( de la Sem), Hamitic ( de la Ham) și iafetic ( de la Iafet). Nicolae Densușanu îi numește pe acești misterioși urmași ai mezinului lui Noe, cunoscuți drept poporul primordial, pelasgi. Deși recunosc că vorbesc o limbă diferită, grecii se consideră descendenți ai lor. Protocronismul autohton îi evocă drept strămoși ai dacilor. Istorici străini îi acreditează ca primii locuitori ai Vechii Europe, având drept vatră de formare actualul spațiu românesc. Erau o civilizație neviolentă (vezi cultura cucuteni), de tip matriarhal ai cărei membri credeau în lumina PreaÎnaltului (Cel de Sus). Când își arăta fața binevoitoare i se spunea Sabazios (zeul Sava, al Sevei – dătătorul de viață (formatorul), iar când își arăta chipul întunecat era numit Gebeleizis – deformatorul. În hinduism ei se vor numi Brahma – Creatorul ordinii cosmice și Shiva – Distrugătorul. Neamul iafetic se formase sub călăuzirea spirituală a heraclizilor, persoane ce nu își atinseseră desăvârșirea în ciclul umanității anterioare – atlantidă. Legătura spirituală între muritori și zeu era intermediată de zaua moș (cea mai veche) denumită zal/moxe. El era cel care îi iniția pe discipolii săi în înțelepciunea zecistă, asumată mult mai târziu de către Pitagora și școala misteriilor. Pe zalmoxe și-l revendică și scandinavii și ibericii. Cum lumea e creată potrivit principiului dualității, fiecărui zalmoxe (principiu al vieții) îi corespundea principiul opus (al morții) – baal; de la zero la patru se producea asimilarea formativă prin care ființa devenea persoană, iar de la patru la nouă începea descreșterea (murirea, deformarea) ce pregătea trecerea întru ființă. Trăirea exprima dinamica stării de echilibru între acestea. Când dominantă era perioada sabazică durata existenței pământene era mai mare și în pace, iar când preponderentă era cea gebeleizică durata era mai scurtă și turbulentă. Vezi diferența de vîrstă între celebrele personaje biblice și omul de azi. Epoca pelasgică s-a întins pe perioada celor zece zalmoxe, fiecare călăuzindu-și neamul câte o mie de ani. Primii dintre ei au fost Uranus, Saturn, Jo (Cronos). Sarmis e exponentul lui patru – starea de echilibru și apogeu al ciclului zecist. Este cel care a definit mileniul cinci, întemeind cetatea sacră în care a locuit, consacrată drept Sarmisegetuza, ce semnifica în limbajul vremii: “Sarmis zecetu’ (zecistul) za”- Sarmis za în cele zece ale lanțului vieții. A întruchipat perioada apoteotică a imperiului spiritual al lumii pelasge. După el începe decăderea determinată de invazia neamurilor războinice ale dorienilor, eolienilor, ionienilor, atticilor aheeni numite mai târziu de către romani greci. Se pare că e vorba de o confuzie, numele referindu-se la o populație indigenă ce agrea cultul pentru Gre – femeia bătrână. Ultimul zalmoxe al ciclului zecist a fost al zecilea nous (cap) - Decenous (Deceneu). Lui i-a corespuns și al zecilea ball – Decebal. Cum acesta a supraviețuit o vreme ultimului zalmoxe a deturnat societatea zecică (decică, dacică) de la calea pașnică a înțelepciunii spre calea violenței, împingând-o către dispariție prin confruntarea fratricidă cu romanii care porniseră mai devreme și erau avansați pe calea războinică. Membri comunităților afiliate la înțelepciunea zecistă se numeau zeci, deți, deci, daci, iar teritoriile pe care le stăpâneau se numeau Dacii. Istoria consemnează mai multe dahii decât cea consacrată ca unică în spațiul carpato-istro-pontic, actualmente vatră istorico-geografică și spirituală a poporului român. Se pune îndreptățita întrebare dacă actuala limbă vorbită aici e o descendentă a acelei vorbiri primordiale. Unii cercetători găsesc cele mai numeroase asemănări în albaneza cu care româna are în comun circa o mie cinci sute de cuvinte. Reprezentanții elitei conducătoare a pelasgilor – aristocrația sacerdotală, administrativă și terapeutică (tămăduitoare) se numeau bessi. Se alegeau dintre cei care înțelegeau rostirea zalmoxiană și comunicau între ei potrivit unui cod secret (sacru) conform căruia s-a articulat în timp grăirea bessică. Pentru că era fără scriere – “sans ecrit” s-a consacrat drept limbă sanscrită. Toatele marile făptuiri ale vremii se păstrau în viul grai ca într-o cronică, rostirea bessică fiind întemeietoare de istorie. Cine era în măsură să vorbească bessa devenea implicit și cunoscător și făcător de istorie. Vorbirea populară era noeta iafetică ce se construia prin vulgarizarea rostirii bessice de către populația ce nu avea acces nemijlocit la zalmoxe și înțelepciunea sa ( mediată de sacerdoți), care s-a impus drept limba pelasgă. Cei care au păstrat forma pură (sacră) a rostirii bessice s-au selectat treptat într-o castă a bessirabilor (rabinilor bessi) ce a supraviețuit istoric drept basarabi. Fiecare organizare geografico-administrativă (decie - dacie) era condusă de un sfat al înțelepților format din zece reprezentanți ai unităților teritoriale, ce își țineau sedințele în grăire bessică și aveau în frunte un bessileus (alesul dintre bessi). La fiecare patru ani sfatul trimitea pe cel mai tânăr dintre ei (al zecilea) cu solie la zalmoxe în cetatea sa. El era dăruit – al zecilea dat (decedat) spre a face parte și a-i reprezenta în suita sacră a sacerdotului suprem. Exista școala zalmoxiană în cadrul celei mai vechi universități a actualei umanități – Androniconul, unde se învăța secretul nemuririi codificat în taina crucii numită zvaztică, simbolul ce unea prin contopire fecundativă zeul cu zina – zâna (zoe – viață). Războiul troian a marcat începutul prăbușirii misteriosului imperiu pelasg. Iliada și Odiseea sunt cronica acelui epiasod, fiind păstrată și transmisă prin viu grai de trăitorii vremii. Herodot, cunoscător al acelei grăiri, doar a consemnat-o în scris în limba greacă și a adaptat-o la specificul elen. Specialiști în filologie afimă că personajele și denumirile erau nespecifice limbii grecilor pentru c aceștia nu existau pe atunci în acest spațiu, fiind preluate și menținute în forma originară a limbii pelasge. Limbă diferită de greacă, conform istoriografiei elene, ce a supraviețuit în cadrul unor enclave în Grecia continentală, Asia mică (Capadocia) și la populațiile indigene din insulele Egeei.