Dragoș Vișan

Este unul dintre cele mai reușite poeme, dintre câte am văzut.
Femeia-monovers se scrie singură, dar se citește-n doi. Asta-i femeia pe care o iubești!
Să fii iubit la fel cum te iubește ea!

Seara de poezie de la Köln, cu lumina de aprilie și cu recitalurile lirice să fie o punte de legătură culturală audio și scrisă cât mai des frecventată prin anunțarea ei de la fața locului. Mi-a plăcut foarte mult acuratețea exprimării ideilor, micile și viile tale prezentări ale lui Catrinel Gelles și Alexandru Drăghici.

Da, este un poem rezistent, valoros, mai ales prin cea dintâi strofă și memorabilul vers următor cu umerașul. Apoi parcă nu mai are atâta originalitate, dar curge șnur. Să nu devină excesiv de previzibilă despărțirea în toate cele \"20 de vorbe cu ile\"! Eu aș acorda celor iubite dreptul de recurs, pentru că altfel sună cam a Barbă Albastră! Ia gândește-te puțin. Dacă se-apucă o poetă să ne nimicească pe noi, ex-bărbații ei, harșt, parșt?!

Acolo, în Koln, muncitorii zgâlțâie bine aspectul edilitar, sparg ziduri, dezrădăcinează falnici arbori, dar măcar se pot salva pe ei înșiși cu familiile.

Dar există o închistare a inimilor burghezomane, încât coșul cu împărțeală de Paști o să fie un festin pentru veverițe și păsări.

Mi-a plăcut îndeosebi cum ai redat, din separări ale versurilor, exclamația ta, urmată de replicile celo care nu mai respectă nimic. Simbolul coșului tradițional are un mare impact. Exact invers celor două daruri oferite de T. Băsescu (coșul ori cornul abundenței cu bucate - Ce-o să fie o să fie-o sărăcie!, vorba lui Constantin Tănase) și M. Geoană (cărți inutile președintelui, care refuză să se mai facă vreo cultură la noi) în duelul lor ultim, pierdut de ultimul înainte de votare, de turul 2. Coșul tău are o mare semnificație. Darurile ironice ale acelora, nu.

Versul de rezistență și de mare stabilitate motrico-tactilă din mersul mașinii este: \"călătorii în timp din autobuzul-conservă te bat pe umăr\".
Versul anterior, cu întunecarea venind din soarele înjunghierii, este chiar un haiku:

\"din soarele înjunghiat
curg șuvoaie de apă neagră\"

Scuze că mi-am permis. Nu rezistam s-arăt!

Precum Cronosul revenit \"în timp\" încă din prima strofă, în cea de-a treia \"pământul rostogolește oameni fierbinți în palme/ dar îi înghite reci\" și îmi aduc aminte de tabloul grotesc al lui Goya: cum își îndeasă titanul hidos oameni și zei pe gâtlej!

De multe ori mulțumesc pentru ce observi.
Unde mai pui că nu e nimic neadevărat și că Teodora este o persoană concretă, iar al ei iubit și mai concret - dar nu l-am văzut.

Am observat că nu pot scrie primăvara decât dimineața. Încă poate să fie întuneric. Mi-e milă să scriu și să postez numai un singur poem. Îi fac și un frățior sau o surioară. Și-i las liber să se joace pe site.
Am observat că dacă las tastatura în pace și dorm mai mult dimineața, atunci se duc în uitare toate închipuirile mele din vis, pe care le mai îmbin cu anumite trăiri vechi sau recente.

De multe ori o poetică foarte constant urmărită, cum procedezi tu, Ecaterina, dă impresia unei monotonii pentru că unii cred că epicizarea n-are ce căuta în poezie. Epicizarea este însă la tine condiția sine qua non a cântării vieții, de parcă ar fi un diapazon. Îl lovești, cântă lumea ta, corul stradal, ori pădurea, localul, clubul literar, cetatea, dealurile. Dai cu el de pământ numai când te superi justificat - și am observat că ai de ce mereu, nefiind înțeleasă. Și eu zic așa. Nu mai răspunde aproape deloc la comentarii, scrie, reinventează-te în vers liber generos, cum îți stă în fire, consemnează tot, nu te mai uita decât la ce vei scrie apoi. Iese fain, indiferent ce ai face. Pentru tine greșeala în scris nu este să fie.
Să strige care cum o vrea că diapazonul tău nu scoate nota de-ncepere dorită de el!

Am greșit la: fiecăreia - fiecăruia și posterevoluționar - postrevoluționar.

Foarte fain acest poem-reportaj, cu oameni vii, pe fondul unui adevărat carusel de culori, dintre care îmi place extrem de mult portocaliul cu gaură în mijloc - un simbol parcă de steag RSR cu galben-oranj decupat de stemă. Nu mai e mult și guvernul de trei-patru ori bocit (sau bocciu) o să ne pună tot patru portocale stricate pe mijlocul fiecăreia dintre careurile noii steme \"posterevoluționare\".

Ca să nu fiu înțeles greșit de cineva! În comentariul meu anterior mă refeream de fapt că \"se înlătură\" numai \"factorii.....\", crezând că semnalez plăcut impresionat, că se încadrează perfect privirii tale vigilente din poemul \"Burgundia 44\" următoarele aspecte: \' \"piticii de ghips\" adjuvanți, adresarea de la om la om sau de la o inimă artistă la alta cititoare (degustătoare), interogarea prin detașare a sinelui măiestrit în preparate (\"asculți...\"), retrospectiva unei Burgundii ca o foarte nocturnă \"intersecție fără semafor\", în care mașinile trecutului își pot aminti de codul bunelor maniere.\'
Scuze pentru ambiguitatea creată fără să vreau. La doina jela, am greșit intenționat (nu jelea), fără legătură cu poemul, pentru că urăsc doinele și jelaniile comandate de_moniq. Asta e adăugat pe lângă mesajul poemului tău (mea culpa!).

Nu numai logoree, ci expresii fumate rău. Ele cad ca nucile în coji, costeliv, parcă dinspre final spre început. Vecinătatea cuvintelor \"pustie demodată\" mă face să nu visez să ajung vreodată și pe la Chișinău. Reamintirea unui cinemascop cu scaune aduse de acasă, de pe vremea lui tata moșu, n-are logică.
Versul \"dar\" nu prea e întâlnit așa, tam nesam. Dar fie, de el numă iau, e cel mai bun!

Eu cred că dacă eram toți ca înainte de primăvara anului 1944, nu exista nici critică literară de dincolo și de dincoace, niciun fel de comentarii pe sub apele fricii noastre, nici aluzii urâte la cine scrie și cine comentează!
Poemul-manifest al tău, Ecaterina, vine după o serie bună și e excepțional. Pot să aduc și un car de argumente, dacă o să mi se ceară.
Până acum, din comentariile anterioare, nu rezultă pe unde scârțâie. Pe bune! Mai verific o dată. Promovarea barbarismelor la tine? O fi deformarea de percepție lectorială - tu scrii și \"pahat\" dacă așa apare la Chiși-new. Rusofilii de-acolo pot amesteca și engleza pe pereți, numai ca să stâlcească mai bine româna, despre care spun că nu există. Insinuarea cu dicționarul rom-mold e foarte răutăcioasă, iar cunoașterea realității de-acolo - Vitalie Ciobanu - nu mă va interesa și în ciudă nu deschid reviste, bloguri cu acest nume.

Și o rog frumos pe Silvia Caloianu să nu mai facă niciun comentariu la comentariu, pentru că eu vorbesc la obiect, n-am nevoie de insinuări și referiri chiar la textele mele (v. Ecaterina I). Să se coboare și asupra poemului meu la care face referire și îi răspund la mine cu plăcere.

Teodor, ai un discurs acaparant. \"Sub piele e multă tristețe\" - ca să nu spui că realitatea cea fadă ori derutantă ne doare pe toți până în carne și-n suflet. Hiperbola curgerii cu vieți conotează și Katyn 2 și insulta lui Putin față de toată Europa de Est, nu doar față de Polonia (pt. că pretinde ca Stalin să le ofere reparații verbale istorice), dar și guverno-anestezia asta de la noi. Remarc și eu precum antecomentatoarea nodul central din poemul tău în care se simte ultimul fir al mizericordiei (providenței) divine peste noi. Să vedem ce vom face cu acest semn, dacă nu-l vom arunca.
Mă certam cu taică-miu aseară. Îi replicam, când zicea că Putin n-ar fi de vină (săracul! că știu cum să profite de cearta premierului polon cu răposatul președinte, veniți pe rând la Katyn, ca neoamenii - zicea taică-miu). Dar politica și marea diplomație nu constau numai în strategii de păcălire, în care îi știm foarte pregătiți și pe omologi români. Cu un Medvedev în Polonia nu s-a făcut primăvară...
Așa e. Nu mai e nimeni - zici, Teodor. Fiecare își moare singur. Politicienii sunt copii străzii, cărora le pasă cel mai puțin. Noi suntem uitații beneficiari. Poate am cerut ce nu puteam avea. Timpul nostru e deja sinucigaș prin cuvintele mediatizate. Umbrele supărătoare ori ne presează, ori le ștergem direct din memorie. Soluția dezbrăcării de răul din jur este singura soluție.

Mulțumesc. Pașii mei nu prea sunt exsersați. La tango. În rest mă pricep la destule. Dar tot nemulțumit mă simt.

Ușurința de-a face poemul. Se ia de pildă o farfurie cu nuci. Se cumpără măsline și pastramă. Se presare o doina jela peste șanțuri (voma lui Costin).

Și totuși nu e deloc simplu. Se înlătură factorii întârzierii festinului ori destinului (\"până acasă nu mai e mult\"), \"piticii de ghips\" adjuvanți, adresarea de la om la om sau de la o inimă artistă la alta cititoare (degustătoare), interogarea prin detașare a sinelui măiestrit în preparate (\"asculți...\"), retrospectiva unei Burgundii ca o foarte nocturnă \"intersecție fără semafor\", în care mașinile trecutului își pot aminti de codul bunelor maniere.

Blogul lui Vitalie Ciobanu - pe care nu l-am consultat deși pe cel al lui Dumitru Crudu îl consult periodic de puțin timp - chiar nu are legătură cu flexibila exprimare din acest poem \"texte\" al ideilor proprietate-personală, al senzațiilor proaspete luate dintr-un oraș care e de fapt cam de-al același sânge cu toate ale noastre. Criticile acestea adiacente nu își au deloc un scop de corijare a marilor erori (aș!), ci doar un efect coercitiv, de inhibare a scrisului unui tânăr și real talent, aș spune brand al Chișinăului actual - Ecaterina Bargan. Dacă ea știe și rusește ar putea să scrie și versuri întregi în rusește. Engleza o stăpânește bine. Însă nu o face. Mai acordă și un glossar, din modestie.

Gastronomic-economic-amoros discurs al generației douămiizeciștilor. Tenta ironică este incisivă, însă nu deranjează prin nimic pe nimeni. Siglele și reclamele în rusește au uneori și \"metatext\" în engleză. Vorba \"moldovenească\" regional-marginalizată este o realitate dură. Tinerii trec peste acest aspect minor. Minora cultură despre care vorbea E. Cioran (idee ce nu-mi convine) este evidentă abia astăzi pe plaiurile mioritice de dincoace de Prut, în România aproape devastată. De ce n-ar deveni Chișinăul artistic un nou centru cultural al douămiiștilor-Decenei? Tendința acestui manifest a izbucnit chiar acum un an. Chiar acolo, în adevărata revoluție împotriva comunismului. Este un argument, al tinereții, al liberei exprimări.

Un bilanț al nemorții. Al cărților de tarot unde a cobit arcana Morții.
Dorul privirii verzi (tinere), al apelor Dunării, al țării natale cred.

Ideea e bine articulată aparent irațional. Ideea saltului - care nu este urmat și de alții, dar se constată a posteriori că a fost făcut de alții în alte etape.
Îmi place când concluzionezi - aici greșești. E vorba de maieutică. Ca în dialogurile platoniciene. Mai este vorba în final și de paradoxul cu săgeata care nu mai ajunge niciodată la țintă. Despre care vorbea Lisandru în nuvelele lui Eliade (Pe strada Mântuleasa).

\"cu ochii celor de cândva
- care sunt în același loc uitat
în timp
în spațiu
în ei -
ațintiți spre tine.

simpli spectatori.\"