Legenda înghețatei

Era odată demult, tare demult, un sătuc. Către miazănoapte și apus era mărginit de câteva dealuri gârbovite de vreme, iar la miazăzi se bucura de priveliștea unei câmpii plină de veselia păsărelelor, florilor, copiilor și basmelor. În satul cel fermecat trăiau doi bătrânei. Barba albă precum neaua ce-mpodobea obrajii moșului și râsul ca un cântec al babei îi fermecau pe oameni. Copiii aveau însă și alte motive, bine întemeiate să le calce pragul: baba făcea cele mai gustoase prăjituri din țară. Seara, când se ițeau primele stele, mici și dar cei mari, se strângeau la căsuța celor doi. Legende și basme străvechi picurau atunci în sufletele lor curate. Povestea noastră începe într-o toamnă poposită vremelnic peste sat, cu tot alaiul ei de slujitoare: bruma, frigul, ploile dese și reci. Vremea era să umple cămările cu provizii pentru iarnă, dar cei doi bătrâni nu prea aveau nimic. Toată vara, nici un strop de ploaie nu mângâiase câmpia, iar bucatele nu se făcuseră. Prichindeii cei dedulciți cu basmele și prăjiturile bătrânei, s-au sfătuit și-au hotărât împreună, să le dea o mână de ajutor. Într-o dimineață, să vezi minune: în ogradă celor doi se lăfăiau trei coșărci pline, unul cu batoane aromate de vanilie, altul cu semințe maroni de cacao, iar al treilea cu căpșuni dolofane și dulci. De unde? N-aș putea să vă spun! Destul că, foarte fericiți, bătrânii au mulțumit Domnului pentru darul primit și fără să stea pe gânduri, s-au apucat de treabă. Au curățat și spălat căpșunile. Semințele de cacao le-au întins la uscat iar până-n seară le-au prăjit și măcinat. Vanilia s-au uscat mai greu, dar vezi că ziua se potrivise destul de caldă, de parcă ar fi vrut să-i ajute. Seara totul a fost gata. Bătrâneii, obosiți de munca de peste zi, le-au lăsat toate în ogradă și s-au retras în căsuță, pentru o binemeritată odihnă. În noaptea aceea ca prin minune totul a devenit alb. Căzuse prima zăpadă. Pufos și rece, stratul de-o palmă, s-a depus peste căpșuni, vanilie și cacao. N-aș putea spune cu mâna pe inimă că era zăpadă; cred că erau fire din barba lui Dumnezeu întinse peste tot ținutul. Pesemne așa gândise El că trebuie. Dimineața, când au văzut ce s-a întâmplat, cei doi bunici s-au necăjit peste măsură. Tocmai atunci a apărut ceata de copii, curioși nevoie mare să vadă cum s-au descurcat cei doi. Au văzut năpasta ce căzuse peste ei și ca să-i ajute, au început să dea jos zăpada de pe coșuri. Când au terminat erau unși pe mâini cu vanilie, căpșuni și cacao, amestecate toate cu zăpadă. Pentru că erau copii, ce să facă decât să se lingă pe degete. Ce minunăție au descoperit! Amestecul acela avea un gust cu totul și cu totul deosebit! Moșul, văzând încântarea de pe fețele lor, a adus cănuțe și a împărțit tuturor căpșunii, vanilia și cacao, toate amestecate cu zăpadă. Drept mulțumire, copiii le-au dat câte un bănuț pentru fiecare porție din acea minunăție. Iar pentru că această surpriză a venit cu primul îngheț, acestei bunătăți încă fără nume, i-au spus înghețată. De atunci cumpărăm, noi copiii, înghețată: dulce de căpșuni, aromată de vanilie și amăruie de cacao. August 2006 – iulie 2007