Interviu printre colegi - Iulia

Am început liceul cu dreptul. Profesorii: multe pretenții, exigenți, dar cumva mi se pare firesc. Unii sunt prietenoși, alții duși cu pluta. ( Nu am de gând să specific, pot intra într-un maaaaare bucluc. ) Să nu credeți că mă plâng. Dimpotrivă. Atmosfera este plăcută, multă muncă, competiție, relații și discuții amicale pe care nu le credeam posibile. Încântat foarte, am scris acel prim articol. Cu adevărat dintr-o suflare. Eu, care bibilesc textele până îi aduc pe toți la disperare. Ideea pentru o continuare mi-a sugerat-o Teodor, un fel de jurnal, spunea el. Imediat m-am gândit la o serie de interviuri printre colegi. Aș prezenta lumea, viața în liceu, viitorul, din punctul lor de vedere. Din păcate, colegii sunt destul de indiferenți. Unii m-au refuzat, alții au spus două vorbe, pe care greu să le-nflorești. Cum niciodată nu renunț cu una, cu două, am pornit ață spre posibili aliați. Bine am procedat. I-am găsit, unde nici nu gândeam. Hei! Ar trebui să mă atenționați! Se poartă trasul de mânecă! Vedeți doar că iarăși m-am întins la povești. Gata. Încep. Trebuie să spun că Iulia mi-a fost colegă și în clasele V – VIII, totuși nu țin minte să fi schimbat cinci vorbe, în cei patru ani petrecuți în aceeași clasă. Nici măcar nu am necăjit-o pentru încâlceala de păr ce arată taman ca o blana de oaie. De unde și porecla ce s-a agățat scai de ea, din prima zi: Oița! Bine! Bine! Mărturisesc! Ne mai ciondăneam în generală. Să revin la colega mea. Peruca nu se potrivește deloc, dar deloc, cu fața fină, ușor triunghiulară, așa cum, tupeul afișat de câte ori atacă indiferent ce problemă, nu se potrivește cu blândețea ochilor căprui. Ne-am descoperit abia în prima săptămână de școală, în drum spre casă. Trebuie să mărturisesc ceva: sunt un răsfățat! Mă însoțesc în drumul spre casă, trei colege, toate de la vechea școală. Mai mult, vechea clasă. Blonda, bruna, șatena. Le-aș putea caracteriza simplu: blândețe, emoție, îndrăzneală. Bineînțeles ultima este Iulia, de care tocmai povestesc. Plin de un tupeu care nu mă caracterizează de obicei, de unde atâta curaj, doar Domnul știe, abordez frontal reduta numită Iulia. Prima întrebare e firească: ce părere ai despre profesori? Răspunde cu aplomb: - Bă, mie toți profesorii mi se par ok, înafară de Grasu’. Mărturisesc că nu știu cine e Grasu’. Deci, nu mă luați la bani mărunți. 2. Ce părere ai despre liceu? Cuvintele țâșnesc de pe buzele subțiri, fără ezitare. - Îmi place clădirea, sălile de clasă sunt mari – restul e istorie – nu ca la Bălcescu, unde clasele sunt cât dormitorul părinților mei. Sincer să fiu nu prea am înțeles. Iulia continuă, imperturbabilă. - Ca societate, copiii, adică colegi noștrii, sunt “normali”, nu ca cei de la Bălcescu, unde elevii sunt de bani gata. De parcă acolo, la vechea școală, nu erau. Trebuia doar să fii atent la mărcile care-i îmbracă. Însă se purtau cu mai mult bun simț. Uneori. Aveți dreptate, doar unii. Hai, să vă spun și „istoria”. În clasa a 8-a s-a organizat o vizită la “Bălcescu”. Aducea mai mult a iscodire a viitoarelor teritorii ce trebuiau cucerite de barbarii de la periferie, recte noi. Coridoarele au fost inundate de chipuri curioase, profesorii luați la bani mărunți, doar șleahta făcea parte din clasele de elită ale orașului. Viitorii absolvenți au etalat victorii locale și naționale. Să știe snobii cine-i calcă. Spun „au fost”, pentru că subsemnatul călătorea spre Suceava. Micile victorii se cer savurate. Scena cheamă, ademenitoare, aplauzele molcomesc orgolii. Să revenim. Deși impresiile culese în urma acestei incursiuni numai favorabile nu au fost, mulți din foști colegi au optat pentru gimnaziul „Nicolae Bălcescu”. 3. Ce așteptări ai de la acest liceu? - Eu vreau să învăț cât mai bine limba engleză. Că de aia am venit aici! Doar atât? Hm! 4. Planuri de viitor - Îmi doresc să practic o meserie în care să ajut oamenii, gen psihologie. Dar dacă mergi tu acolo, ce șanse am eu să fiu remarcată? Mă întreabă și se întreabă Iulia. Și parcă nu mai e așa de sigură pe ea.