Impresii din prima mea tabără – prima zi

Am plecat spre Cisnădioara nehotărât, speriat, nemulțumit, mai mult împins de la spate de mom, îndemnurile zânei, curiozitate și picul de regret al celui mai bun prieten, truditor în ale scrisului ca și mine, că nu participă și el. Visam demult să cunosc agoniști. Cel mai mult îmi doream să mă cunoască cei de pe site, să nu se mai întrebe ei, oamenii mari dacă exist sau sunt clona nu știu cui, după cum am fost privit, la apariția mea, în 2006. Cu mari emoții, îl sun pe organizator, o zi înainte de plecare. „Ȋnțeleaptă” decizie. Dacă mai avusesem rețineri, blândețea vocii lui Călin Sămărghițan le-a dat ușurel deoparte. Suntem primii. Voiam să-i cercetez pe toți câți vor fi venind, încă de la sosire. Pregătisem pentru întâlnire câteva încercări, versuri, dar cum sunt cusurgiu, numai a versuri nu-mi sunau. Scrise în goană, printre teze unice și examene de aptitudini, eram sigur că mă voi face de rușine. N-avusesem răgaz să mă uit peste ele. Apoi, mărturisisem multora preferința pentru rimă, indiferent de moda zilei, a glasurilor ce susțineau, de multe ori vehement, nevoia dibuirii unui nou traseu în poezie. Se-nghesuiau într-o mapă vreo 15-20 de astfel de bâlbâieli, bâjbâieli, sau cum le-or fi zicând, poate schițe, din care nu știu câte vor supraviețui travaliului la care sileam orice text scăpat de sub mâna mea. De mirare totuși că le-am pus în bagaj, pentru că rar mă convinge cineva să citesc în public. Prea mă călărește emoția, glasul îmi sună searbăd, am mereu teama că voi reuși să-mi adorm auditoriul. Asta când „sună”. De obicei, la urechile lor ajunge târâș un murmur de pârâu strecut leneș printre ierburi. Ce să fac? Ãsta sunt! Până spre seară eram edificat. Călin reușise, nu știu cum, să adune o mână de oameni extrem de prietenoși, calzi, care nu m-au ignorat, dacă n-or fi fost și ei la fel de dezorientați de lunganul rătăcit între ei, - că de, oameni suntem - dar nici nu m-au luat în coarne. Exact de ce aveam nevoie, dându-mi răgaz să mă obișnuiesc cu sclipirile, revărsările, răsfățurile unor firi de artist. Doar aici? Probabil. Nu știu. Bănuiesc că la slujbe, acasă sunt oameni obișnuiți. Cisnădioara, seara de iunie oferea stropul de libertate care-i făcea să pară o ceată de copii scăpați de strictețea profesorilor, a părinților. Stați așa! Vorbă lungă cum sunt, nu am spus încă cine a reușit să ajungă la tabăra dintre livezi. Enigmaticul Adrian Suciu, calm, cald. Lângă el m-am simțit în siguranță. Precis nu va sâcâi niciodată cu întrebări. Singuratecul Adrian Firicel zis Firică. Ȋl întâlnești, îl îndrăgești. De ce? „Printre gesturi și gânduri” te inițiază în „vorbirea-n limba stângă”. Camelia Silea, mare povestitoare în prima seară. Maria Gabriela Dobrescu, rebotezată „prahoveanca”. Aș fi vrut s-o îmbrățișez de la prima întâlnire. Am făcut-o abia a doua zi reținut de faptul că nu știam cum va reacționa. M-a uimit blândețea și căldura ei. Sile. Știți voi care. Sile... poetul, boemul, un adevărat spectacol. Silișteanul „ce-aleargă secunda” „desfăcând-o la aripă”, „ardumaș da surda lumii”, de n-a mai rămas „Pământ nicăieri”. Liviu Nanu, staroste, nu doar peste „Cârciuma lui Bicuță” ci și peste ospețele într-ale poeziei „Cisnădiorenilor”. Prezența lui, prin comentarii, m-a încurajat nu de puține ori. Dăncuș, născut de Dorul poeziei, figură renascentistă, impune fără risipă de gesturi sau vorbe. Ivancu, bonomul, mai trebuie oleacă iscodit căci nu se lasă ușor dezvăluit. Laurențiu-Ciprian Tudor, brașoveanul, „Apostolul serilor” Cisnădioarei. Actor înăscut, s-a mulțumit să fie profesor. L-am asemuit artificiilor din pomul de Crăciun. Vă spun un secret: visează să „trimită mail poeziei”. Pe Adrian Munteanu îl întâlnisem deja la Brașov. Ce poți spune despre cineva care scrie sonete de dragoste? Un astfel de om nu poate avea decât un suflet ales. Mirela Lungu, tăcută, prezență plăcută. Prea puțin am vorbit, de aceea nu pot spune mai multe. Dan Herciu printre puținii care au vorbit „piciului”, în prima zi. Chip ce pare timid, m-a făcut să mă întreb dacă, peste ani, voi afișa aceeași imagine. N-am spus încă nimic de Adriana Lisandru, „blonda”. Poate pentru că prezența ei îmi părea agresivă. Desigur, nu trebuie să uitați că sunt retras, cred prea timid, prea melc. Dar nu vă lăsați înșelați. De „blondă”. Te leagă doar la ochi și te trimite să-i cauți sufletul aiurea. Baubec Izzet, scăldat în zâmbet de nașa lui. „Nu vede, nu miroase, doar soarbe focul care stinge apa” Și ultimul,doar pe această listă, Călin cel Sămărghițan, preot și duhovnic peste livada cuvintelor. Au mai fost și alți, dar au sosit în următoarele zile. Despre ei, vor aminti poate ceilalți, mai buni, mai bine decât mine. Tuturor: mulțumesc! Peste toate mi-am câștigat „titlul”: Doruleț, așa cum eu însămi îmi spun, cum numai cei ce mă cunosc mi se adresează. Și, cred, sper, dreptul de a fi așa cum simt. Căci încă sunt pui ce-și sparge coaja încercând să iasă la soare, să-și croiască viitorul.