Daniela Davidoff

r. oamenii își făuresc garduri. apoi respiră prin ele, ca prin niște plămâni de sârmă. abisul e o chestiune de celule. de flori și mizerie. gândurile incerte și firea introvertită ne salvează.

primul prag de trecut/ gestionarea durerilor astfel încât să fie un tot unitar / în care să crești ca o omidă caldă și pufoasă când dormi înfășurat în cearșafurile albe și calde / cu o mână sub

// am ascuns frica de data aceasta ca pe o boală cu efecte grave. ca și când ar cădea păsări cu aripile frânte din cer. am descoperit noi adicții iceberg-uri pe suprafața mută a

// plămânii păsărilor s-au facut albi aici locuiește o femeie cu părul alb totul în jur este alb și nu e zăpada nu e nisipul cel care erodează câmpurile sunt eu care vopsesc

sub piele (soare de sticlă) r. astăzi, peste soare s-a așezat o pânză de sticlă foarte subțire. m-am trezit devreme. întunericul s-a retras repede, o mare care nu mai este întreagă. pe luna plină

aerul circulă în alveole mici/ pe care le înghițim /asta ne face senini și ușori. :: în alaska se așteaptă iernile polare să se poată merge pe autostrăzile înghețate camioane masive

e vară și corpurile încep să freamăte n-am mai dormit de nopți în șir am sfredelit pământul ca niște sobolani căutând apa // îmi aduc aminte orașul ca pe o busolă care îmi arată

strada și doze concentrate de asfalt lucitor. soarele își lasă razele să cadă pe un mormânt proaspăt săpat. ceva mușcă din carnea mea de plastic. mă sufoc în timp ce frica, ierarhiile,

câteodată se face o lumină în capetele noastre, încât totul în jur pare impur, întunecat aprindem țigările și privim prin ochii aceștia strălucitori până iluzia, liniștea că suntem în siguranță, că

o hemoragie constantă a simțurilor această primăvară / inimi in transformare de fază căutându-și culcușul pe pământul reavan. o hemoragie a lumii care crește ca un zid insurmontabil. ca

și încă sângerăm, încă înghițim praful ce se așterne ca o cenușă vulcanică peste artere / peste inimi & soarele de toamnă ce se clatină din când în când provocând mici cutremure ce ne zguduie

dar de fapt e noapte. orașul doarme. desfacem bucată cu bucată singurătatea. o mașină de gaz trece pe stradă și împrăștie vapori. stații de tramvai goale. am trasat de mult o linie între

// soare abraziv peste pielea mea ca o pătură aspră tot ce mă înconjoară e liniștea satului și casele lipite una de alta ce ne separă sunt zidurile de beton și gardurile de

acum venele curg direct în pământ. dealurile care se înalță în față sunt verzi, ascunse în ceață. cabana e construită din lemne groase. aceasta e oaza suflul înspre ferestrele mari de unde

acelea sunt casele cu acoperișuri roșii te întrebi dacă ai mai face un pas ce s-ar întampla dar de fapt știi că moartea e doar o percepție în mintea, în rețelele tale neuronale ca un

în iarna aceasta atât de lungă ca un tren încetinind între gările pustii de fiecare dată cand asculți / no life , no cry / în spațiile vag aeriste / uriașele spații ale descompuneririi

noapte și zăpadă în această parte de lume unde doar trailerele uriașe mai trec transportând mărfurile pe străzi abrupte la fel ca sufletele noastre. în așteptare am pus: frica. zonele apropiate de

soare abraziv peste pielea mea ca o pătură aspră. tot ce mă înconjoară e liniștea satului și casele lipite una de alta. ce ne separă sunt zidurile de beton și gardurile de sârmă pe care se