Daniel Puia-Dumitrescu

mi-am pierdut cheful într-o dimineață răcoroasă de început de novembre încă somnoros sigur a plecat el însuși la vreun chef sau cine știe ce alt fel de petrecere dată de vreun străin prin hambare

de cele mai multe ori cuvintele ni se iau de mână nopțile se înșiră cuminți la coada viselor cu zilele așteptând parcă flămânde încă o șoaptă încă un gând vii atunci cu fiecare silabă și

Dintre pietrele toate ascunse în gândul de mai bine al copilului orb doar lumina dintre zidurile sfărâmate străbate cu greu spre un cer mereu gri sau deloc pictat de vreo mână pierdută cu vise de

plecasem de lângă copacul de sânge și lacrimi de copilă bolnavă de prea multe valuri într-o lume nebună speram să Te găsesc printre munți și discipoli sau alți copii aproape de Tine de mâini

de când te-am întâlnit am început a scrie iar am început iar a mă naște și a mă minuna cum cresc întru mine a lumină și întru tine a cunoaștere nerăbdare și bucurie pășeam nesigur spre cerul

Îți pieptănai diminețile după o ultimă stâncă fire de pădure rămâneau agățate printre ghearele tale ciocurile ridicate spre cer ale puilor îți vesteau un nou răsărit o nouă vânătoare chemare

Am cules irisul ochiului tau si am fugit mereu sa fiu numai eu sa ma vezi doar nu am uitat si nici pasarile plecate asta - toamna nu au incetat sa imi sopteasca stiu ca esti acolo si ca esti de

din piatră în piatră ni se-ntinde calea spre cer bucurându-ne de raza Luminii ce ne mângâie creștetul chiar și atunci când ne încăpățânăm să umblăm goi mândri și goi printr-o grădină ce nu-i a

dimineață mi-ai bătut la ușă înfrigurată aveai nevoie de un suflet-haină să-ți acopere tăcerile în jurul tău plângeau emisferele iar lumea beată râdea râdea înfiorător a iarnă și moarte și valsul

din oceanul pacific a ieșit un pește mic și pe coada lui nu mai scrie nimic de când ai plecat și ai hotărât să îmi seci toate mările oceanele lacurile râurile izvoarele tovarășii mei îmi spun că

Alarma in cer fulgerand se saruta nori a furtuna. Dragoste oarba haosul si lumina primele lacrimi. Pamantul atins plansul uriasilor i-alunga somnul. Rauri de gheata blitz - lumina

aprindeam scântei de tine în palme-mi aureole de pe tarabe adunate printre lacrimi de sfinți gânduri interzise cerurilor de noi mi-ai luat visele între pleoape în șoaptă două nopți de fecioară

cad pietre nu mai au viața valuri de lut împrăștiere de cioburi preagoale nu ți se mai văd palmele nu mai am nici o coastă se sparge catapeteazma în zgomot de sânge rând pe rând se mai