Daniel Gherasim

oamenii fericiți sunt foarte greu de găsit și de cele mai multe ori stau ascunși în mințile noastre ghemuiți acolo gata să nu mai iasă niciodată așteptând să se întâmple ceva oamenii

am privit ceasul și fiecare secundă mă ducea mai departe fiecare secundă era un pătrățel în care desenam nori ei se ridicau și ploua peste gândurile mele ploua peste tine – ascunsă într-un

începe să ningă peste clujul înalt pe mașini, pe blocuri, pe-asfalt sub cerul întors către noi trec oamenii doi câte doi să vadă zăpada cum acoperă strada să o vadă căzând în cercuri imense

de multe ori oamenii încearcă să strângă lumina în mâinile lor să își lumineze palmele apoi se așează la masă și numără zilele de care nu mai au nevoie se gândesc că viața fără degetele

Se-ntunecă ziua și norii coboară vărsând argintiu, Se-ascunde lumina în păsări ce zboară încet spre pustiu. Cum ploaia își tremură vocea curgând peste blocuri Orașul se sparge perfect într-un

ce oameni... ca nisipul curgând înapoi se întărește devine piatră se aruncă departe uneori ne place să privim cum valurile se rostogolesc căutând un nou

într-o dimineață s-a ridicat de pe scaunul alb și-a aranjat pălăria a deschis fereastra în vârful dealului orele se călcau în picioare

... au adormit oamenii cu ușile lor deschise cu hainele lor căptușite ca într-un joc în care noaptea ia în brațe blocurile.străzile.mâinile iar ele tac așa cum ploaia își oprește tropăitul

uneori plecăm pe drumuri cu praf cu oameni privim stelele ca pe niște cârlige de care ne agățăm lumina ne îmbrăcăm cu noaptea noastră așteptăm ploaia să spele pietrele albe pe care

oamenii cred că lumea asta îi așteaptă îi duce de mână ca pe niște copii le numără pașii din doi în doi îi acoperă la vreme de ploaie cu palmele lumea asta gândește că oamenii sunt prea

când ultimele zile tremură oamenii se apleacă strivesc timpul de care nu mai au nevoie se închid într-o cameră mică înfiorător de mică e camera unde astăzi se râde

când afară e frig se închid în casele lor să trăiască să tacă. degeaba . . . am auzit că viața nu e decât o stradă îngustă pe care trec oamenii grăbiți

hai să tăcem toți pe rând să facem niște pânze mari albe din fiecare cuvânt rostit fără rost să ne învelim cu ele atunci când vedem că viața asta se crede prea importantă hai să ne privim

poate că străzile se vor îngusta devenind trotuare orașele vor fi din nou sate poeziile nu vor mai fi scrise vor rămâne niște idei fugărite prin mințile poeților poate că viața se va

înainte să intru am privit doar am privit era pustiu am stat la masa din colț doamna de la tejghea era fericită să vadă pe cineva o vedeam bătrână de așteptat *** nici nu mă mir aceeași

1. azi toată lumea a tăcut a fost cald și zilele s-au topit într-un joc straniu orașul nu e altceva decât un pitic de beton urât și bolnav 2. la tine m-am gândit fără să vreau umblam pe la umbră și

iernile lor sunt mai reci de obicei pașii lor grăbiți par niște furtuni bine-ascunse pentru ei, viața e minunată întotdeauna chiar dacă buzunarele sunt aerisite pantofii lor prăfuiți tac pantofii

uneori calcă pe niște pietre scări albăstrui pe care nu le mai pot urca ușile lor sunt goale în interior au umeri care se ridică atunci când oamenii plâng ei se trezesc dimineața foarte

undeva și doar câteodată este o căsuță veche un moșneag locuiește acolo nu prea are unelte ac, ață, cerneală ia fire de iarbă le colorează frumos le coase unul lângă altul râde pe un