Daniel Dobrica

Câte stele și câți nori Vor mai fi să le ascundă? Câte gânduri uneori, Stropi de rouă le inundă? Câte zile într-o noapte Vor mai trece pentru tine, Până când cireșe coapte Te vor îndulci în

În lumea asta-n care eu nu mă regăsesc Și-n care pentru mine simt că nu-i loc sub soare, Când noaptea-i labirintul prin care rătăcesc, Voi luminați-mi pașii, voi pale felinare. În bezna-n care lumea

Bine ai venit, Iisuse, la noi, cei ce te primim, La noi, unde orice suflet e un mic Ierusalim, Noi, ce variem adesea de la smerit la rebel, Bine ne-ai venit în suflet, bine ne-ai intrat în

Capitol scris în cartea vieții Anii din clasele primare Îi datorez fără excepții, Frumoasei doamne-nvățătoare. Ca noi, aproape o copilă Ne-a pus un zâmbet în penare Și scrisul pe a vieții

Mon destin inscrit en toi Oare ce va mai urma Dacă-atât de mult greșesc Când îți spun că te iubesc? Nu-mi răspunde în franceză Căci oricum nu înțeleg Viața mea e-o antiteză: Incomplet, totuși

România mea vândută La preț mic de bișnițari Țara mea de joc bătută De conducători tâlhari, Țara mea de rău vorbită De câțiva copii de-ai tăi Țara mea cea osândită De oameni și mici, și

Umblând cu ochii-nchiși prin viață Fără să fim miopi sau orbi, Doar un final ne mai răsfață: Că suntem hrană pentru corbi! Trăind cu ochii-nchiși prin viață Fără s-avem vreun propriu

Prin lanuri aurii mă poartă gândul Zburând spre-un soare blond cu visul meu, Stau nemișcat și secole de-a rândul Într-o secundă trec instantaneu. Prin lanuri aurii, spre-o zare blondă În nu

După atâtea zbateri, și lipsuri, și nevoi Având prezentu-n criză, trecutul în vacanță, Când viitorul zace la coșul de gunoi, Ne mai putem permite măcar doi lei speranță? Printre atâtea lepre

Aș aduna în palme petalele de floare, Din crini și lăcrămioare o rochie să-ți fac I-aș pune și paiete din razele de soare, La poale aș tivi-o cu flori de liliac Și-n loc de cingătoare pe

Străin pribeag... Îmi este frate drumul, Unde mă poartă încă n-am habar, Strivesc sub pași iubiri cu gust amar, Sedus de flori ce și-au pierdut parfumul. Străin mă simt acum de toți și

M-am rătăcit, iubindu-te pe tine Aiurea, colindând pe străzi pustii Rămâne să-ncolțească părți din mine, Gândind că de mă-ngrop, voi răsări. Atunci și tu, poate-ai putea

Dintr-un adânc de noapte, un licăr de lumină În suflet îți pătrunde și-aduce armonie, Să îți cicatrizeze o rană ce-o alină, Speranța să-ți trezească c-un strop de apă vie. Zălog în fața vieții,

Dacă unu plus unu fac doi Dacă "eu" și cu "tu" facem "noi" Atunci doi minus unu mereu E doar un surogat pentru "eu", Nu exist în această scădere Pot fi "eu" dacă sunt "plus durere" Poți fi

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată, Este ca o floare care nu a fost nicicând udată. E un pom ce-oferă roade cu un gust dumnezeiesc, Dar care nu sunt culese și-n uitare

Stau la bar, paharul doarme gol în față Nu mai au tequila, nici limetă n-au Barmanul se-agită, îl văd ca prin ceață Este doișpe noaptea, cât mai vreau să stau? Doar un pic, maestre, știu că

Alisa are ochi frumoși Și blânzi de căprioară, Căprui și mari și luminoși, Surâs de primăvară, Când ea zâmbește, înfloresc În toamnă trandafirii Și-n sufletu-mi mi se sădesc, Semințele