Daniel Bratu

Versuri frumoase, ocrotind senin despărțirea de lumină, căldură, soare, iubit.
Spațiul tridimensional al experienței “asfințitului” în stingere se reflectă, în final, bidimensional, în fețele frunzei, ca-ntr-o sfârșire a copacului, o data cu alt anotimp.
Negația vocativă repetată gradat dă semn unei implicării sentimentale aparte, specifice melancolicei întoarceri în sine.
Metafore pline de har, levitand firesc în amurguri, se cer evidențiate:
„frunzele își scriu
cu trupul ploii, cuvintele de adio,” (virgula este ori în plus, între “ploii” și “cuvintele”, ori în minus, între “scriu” și “cu”)
“…copac
ce și-a pierdut umbra”
„literele de lumină
ale asfințitului”
“mâinile noastre nu mai
desenează cu amurg
povestea toamnei”

Aș reproșa versurilor o anumită împiedicare a muzicalității în multiplele prepoziții. Ele sunt induse de nuanța explicativă a verbului, dar repetarea lor supără, oarecum. Pot fi gasite alte subordonari mai atragatoare.
E doar o opinie, vorba senatorială – „părerea mea”.

D ana, darurile-ți cântă
A ni frumoși culorii tale
Numele mătăsii-n cale
Arde-ți lumi ce nu cuvântă.

Șiruri lungi, venețiene,
Trecu-ți frunzei clorofile,
Elixiru-ți, printre file,
Fagurilor dă prin gene
Nod mentolului din zile.

La mulți ani! Dana, mulțumesc ție și darurilor tale. Dar cuvintele, singure, uite, n-ajung . Se opresc, stinghere.




Ani fericiți și de griji feriți!


Maria, eseurile tale intra până dincolo de lacrima oglindirilor noastre.
Felicitări.

Replică la:

Nu-i venise rândul, încã
Lui Dedal, cel plin de har,
Da\'n tãcerea mea adâncã
Mã gândeam sã-l \"sar\" mãcar!

Cum știam și eu că damelor le sunt mai greu ocoliș decât săritor «pășiș», mai ales în anumite anotimpuri profitoare de ascunzișuri pentru ochi ageri, iată că și Anda avea gânduri în acest sens:

Glezna-i, soi de-un metru și-ncă,
a pășit scundul canal
și-n tăcerea lui, adâncă,
l-a sărit și pe...dedal.

Recitind frumoasa epigramă elegant unduită „andrieșește”, pen` că distinsa domniță a epigramelor nu mă băgă în seamă de prima oară, revin și vreau să spun una și zic alta...dar cert este că, din milă creștinească și din alte aduceri aminte (de neuitat ridicarea de neuitatei fuste a de neuitatei Marllyn Monroe), augusta doamnă a găsit deja soluția:

De-n zadar cu vântul fin
a-ncercat să-și miște voal,
a batut, precum Marllyn,
fundu`-n gura … de canal.

E greu, aproape imposibil, să mai găsești pe cineva care să retrăiască astăzi atât de frumos, în lirică și melos de simplitate regească aurie, vremurile zămislirii noastre, timpurile și simbolurile “celor mai viteji și mai drepți dintre traci”.
Poezia respiră prin stâncă, împrumută din tăcerea mesei brâncușiene, e un arc întins curcubeu peste anii fără istorie în care-am ajuns, dezrădăcinați de fluxurile admirației pentru noi și artificiale tărâmuri.
Imaginea impune și adaugă puritatea, delicatețea fermă a petalelor, precum și galbenul nectarului zămislitor.

La mulți ani, Raluca!, plini de în-cântări.

Felicitări, Alma, suflet de petale

R aze din grif izvorau stâncile
A tunci când Zamolxes, sfâșiat de săgeți,
L egase în farmec poruncile
U riașului popor al prea-mândrilor geți.

C ântecul ei am văzut cum topise zăpada
A dâncindu-ne-n glasul zeiesc – Daciada.

Epigramă a unui talent rasat. Catren deschizător atât de drumuri asfaltate cât și de poteci de munte spre izvor fierbinte de haz și har. Ironizare fină a metehnelor vârstelor feminine, înțepătură de trandafir pe sub fusta “înțepatelor”. De apreciat, cu atât mai mult cu cât versurile sunt scrise de către o reprezentantă a sexului frumos.

În compensație, cu memoria strapunsă de un cuvânt (augusta – Augusta Dumitrașcu), am crezut necesară o anumită punte spre vârsta a III-a masculină, cu anumite implicații babiloniene în show-blitz-ul căsătoriilor «teleastre»:

Tinerel odinioară,
e-acum ghiuj, dar Augusta,
ca pe-un bebe, “într-o doară”,
l-a înfășurat…cu fusta.

Poezie din borangic sinestezic (\"adumbri subit vioara\"), de o gingasie poetica la nivel fantastic. Prima parte e o bijuterie de ritm si rima, maiestrie prozodica in acordurile picurilor de ploi, ploi care, in universul lor, ajung sa macine ele morile (ambivalenta sensurilor - ca un du-te vino al toamnei, nehotararii). De fapt strofa:
\"ploaia macină
doar moara
albastru cerne
polenul
coase călător
goblenul\" este o strofa dubla (moara cerne polenul albastru - ploaia ca un polen albastru - superb, moara care e macinata de ploaie - primul vers, iar polenul coase, la randul sau - ori poate altcineva, goblenul).
A treia valenta apare odata cu zana povestilor (sau povestirilor), care si ea poate fi banuita si de coaserea goblenului si de scrisul poemului.
Ultima parte incarca ghemul asta de lumini si metafore suprapuse cu o concluzie, pune totul sub semnul iubirii, iar intregul poem devine o definitie. Daca Blaga ar fi cusut goblene sub ploi de toamna si, desigur, daca ar fi fost femeie, ar fi ceva scris asemanator.

venea popor mult
s-admire minunea
si ciudos cam foarte
(din sapte in sapte)
blestemand aiurea
mestesugul cult

pe firma vernil
ramase-o reclamă
luminata-n parte
(becuri sparte - sapte)
ce-avea scris cu-o lama
adanc: \"La Vergil\"

Poezie nostalgica, sfasietoare pe alocuri, atmosfera bacoviana. Metaforele insolite (\"crucea de arama a noptii\", \"trupul copacilor desculti\") se aseaza firesc in tabloul toamnei.
Vocativul da semnal invocatiei si ascunsei revolte.
Interogatiile parca sunt scrise pe o lacrima amestecata cu ploaia, identificarea cu anotimpul, care da spatialitate starii, doare, sfasie, dar e considerata necesara, ca un panaceu.
Finalul, definitie a intregului poem si a sinelui, induce ingustarea universului si naste un alt paradox fermecator: \"Uitarea - pasarea cu aripi azurii\" - deci nu cerul senin e acoperit de nori, el pleaca in pribegie, zvarcolind aripile, cel statornic pare a fi numai plafonul de nori, tot mai jos simtit, plafon care fixeaza domol, dar ferm, inaltarea, uitarea.

Felicitari, Raluca

P.S. Codrina are dreptate, ai un typo la \"Vântul-ți\". Eu cred, la fel, ca versul merge fara dubla genitivare, adica: \"Vantul iti fosneste rochia de gleznele ploii\" sau varianta Codrinei.

Dialog despre sine, rima, culoare, ritm, vers alb in fine nuante.
\"De multă vreme în sufletu-mi negru te așezam icoană în falduri îmbrăcată
și din potir de toamnă cu gustul de gutuie ne impărtășim… \" - e doar un exemplu, o farama aromita din abundentul lirism al textului.

Maria,

ajunse-s la timp
si pasi, si misiva
matase festiva
genele-ti pe chip
mi-aduc bucuria
cand le regasesc
cu drag multumesc


Virgil,

raza ta tiganca
a bagat sub fusta
(prima, dintre sapte)
si-a iesit din noapte
luminata lustra
clipind tranca-fleanca

a venit tiganul
bombanind agale
`neata pe-nserate
(pe carari tot sapte)
cum zisesi matale
atarnand ciocanul

geamuri stralucinde
vazand el in ceata
spus-a scrasnind soapte
(la numar tot sapte)
\"saordeo, dulceata
ce-ti fac de te-oi prinde\"...


Multumesc Virgil, gandul fie-ti luminat permanent de-acest gand luminat permanent de-acest...

P.S.(epilog)
De atunci oriunde
se falea tiganul
pana si la capre
(una, zisa Sapte)
c-are serialul
cu Lumini si umbre

\"...trebuie citit cu un ton de jale și nostalgie așa cum ai sorbi otrava durerii, lent și împăcat, dintr-un pahar uriaș de iubire intangibilă\" - critica poetica, o poezie despre poezie, aceeasi Marie, aurul nins al cuvintelor, grane si dor.

La multi ani, Cristian!

Poezia asta imi place, imi pare rau ca n-am vazut-o mai devreme, dar nici asa nu-i timpul trecut chiar de tot.

Influenta a poeziei lui Blaga, pe undeva parca si Sorescu isi trimite cainele sa fie dat prin jujeu.
Poem expresiv, brodat in ironie si autoironie tonice, dozata subtil in distihuri ascunse.

bine de tot:
\"Distilat prin zâmbete de om înțeles cu propriul înger\"
\"În urma consumului excesiv al vorbelor de duh
Ale unor întelepți cu bărbi de sticlă.\"

P.S. E scrisa in 6 septembrie, 6 vine dupa 5, iar 5 a fost duminica. 5 de 5 pm adica Bursa, he, e tare de tare.
\"bărbi de sticlă\" si Barbi de sticla si halbe
hai bre lvcillivs ca ne-ai lovit

vorba de duh excesiv: nu mai incepe numai cu litere mari versurile, ghipsezi ideile care de multe ori nu asta cer. Si e mare pacat, de finetea lor.

viitor de aur site-u`-acesta are
si prevad prin secoli a lui inaltare

stea de-ncurajare
pe dreapta valoare

Dana, e un bilant al prezentului, adica punctiform, fara regrete.
e un tipat de pescarus spre valuri de nisip miscator.
Multumesc pentru aprecieri,
cu bine,
Dan

Maria, in universul poetic nimic nu mai poate fi nou, doar noi putem gandi altfel rasucirea spiralelor, putem desface sau inchide unghiurile de zbor.
Tot ce am aflat e ca moda „unghiului drept de pe ceasuri” nu ma prinde in colectia de toamna – iarna.
Multumesc, esti dar din darul iluminat al firii

Camelia, inca o data se adevereste ceea ce banuiam demult, ca cel mai bine imi reusesc finalurile. De multe ori si uit sa incep, cu gandul sa pregatesc finalul cat mai bine.
Totusi, atentie la prima strofa, poate rasturna un pic perceptia de pace imensa si « culorile ruginii ».
« In vesnic apus » / dimineata-apare/ma intreb nespus/sa fiu bland supus/ sau sa fiu eu oare ?
Multumesc, « inscriptie pe piatra de hotar »

Laurentiu, fata de tine sunt prea putin altfel, maestrul meu de gand si vers, pentru a mai indrazni sa rasfir sensurile.
Registrul consider, insa, ca trebuie depasit in permanenta. Stiu ca unele cuvinte suna sincopat, dar altfel s-ar intelege mai putin.

Mutumesc pentru felicitari si cuvintele-daruri

Frumos, mi-a placut, ma alatur \"antevorbitorilor\" mei in dinamica marsaluitoare a admiratiei. E toamna, da, parfumul ei sta sub asediul amintirilor, gingasiei copilaroase, e inceput de scoala mereu.
O mica observatie. Desteptarea e prea brusca, totusi:

\"cu un poem larvar
agățat de buze\" - prapadeste toate alvitele si placintele cu miere, transforma prea cinic papusile, fetita, \"amaruia
leganare a nucului din gradina\"
Deh, de gustibus.

Placut, oricum

Poem nostalgic, melancolie rece, de sezon. Asezare interesanta a capetelor de vers, ambivalenta juxtapunerii unind sensuri:
„… nu scrie metallica
și nici samsonite fetele au părul prins
în coadă băieții au bucle temporale”
- da, si fetele pot fi „samsonite”, adica echivalente feminine de Samson, iar baietii au genetic incumbat statul la coada buclelor temporale;
- „cadavre cu calcaiul intact” – metafora interesanta, dar minata formal de prepozitie, ca un fel de cuca macaii bulimice de univers rotitor.

Dupa finalul tragic al primei parti, a doua strofa marcheaza desprinderea si justifica poemul, oferind puncte de plecare, alibiuri. Apar sagetile temporale infipte in pasii prezentului, aceiasi pasi fierti epopeic de Tethis, in trecut, calcaie vulnerabile de fapt. Asa cum vulnerabila formal imi pare si continuarea versului trei, subminat in frumusetea si verticalitatea ideii:
„redactor la timpul
eu am ales cronica”

Intalnirea cu „pustiul” scolar ofera si porti de inchidere a sferei lirice, si prilej de ironizare subtila a poemului.
Inspirat, intr-adevar.

Dana,
ghemul semnelor
sferelor
l-am lăsat
să mă-ntoarcă
umeda arcă
a ploilor

picurii parcă

Mulțumesc pentru darurile tale

Elia,
banalitate
fatalitate
sinceritate
dragoste noapte
strigăte șoapte
egalizate

vorbe sunt toate

experimente
trăiri demente

ai tu dreptate

Mulțumesc, Elia, steluța ta lumină din lumină-o voi păstra

Andrei, ochiul tău fin
e-acuma plin
mulțămim

Mihaela,
perluțele mele
crânguri-te ele
proaspete rebele
ție-ți dăruim

(iarăși) mulțămim

Stare de toamna, poezie de dragoste, aduceri aminte, cuvantul se-nfioara ars si imprastiat in vant, odata cu hartia si nervurile frunzei.
\"și încă mai avem privirea aceea arămie
de apus
sau poate doar ni se oglindește cerul în ochi\"...frumos

De ce \"trunchiului mamă\" si nu trunchiului tata.Sau trunchiului cel pur si simplu?

Si poezia asta imi place cum s-a copt. Frumoasa metafora amiezele
ca boabele de struguri
învelite-n sânge

poezia are miez de haiku imbogatit natural
dupa imagine, superba, cum am spus, apare intrebarea existentiala

veneam de undeva vesel
si-am plecat trist
luna aia sprijinita
de obrazul poetei
ma ascunsese sub pleoapa
si tacea
si taceam

mai exist?

Multa lumina, in aceasta \"oina cu oi roz\", venite parca telegrafic, prin usor dicteu, cu un Cadillac pe-o ureche, in prag de transhumanta, la inceput.
Apoi intervine ludicul, ca orice mijlocel de poezie, ludicul asta se rotunjeste unduios, cat pentru cercurile de butoi in toamna absurda cu lapte in vin.
Exemple de cinism, aflam, in final, cinism de care poeta se dezice, strangand papusile in brate. Amanta ramane cu reflectorul si cortina in cap, iar omizile umbla nestingherite, cu frizerul dupa ele. \"Cioplitorul de rame\" (teribila sintagma) s-a ratacit.
Si eu